„Nu-mi pare rău nici pentru fată și nici pentru tatăl îndurerat”, zice Ministrul Apărării din Cehia comentând asasinarea Dariei Dughina

Povestea este, ca să spun așa, fără precedent ca gravitate și exemplară pentru lumea în care deja am pășit și poate refuzăm să credem că deja s-a și întâmplat: o lume în care asasinatul poate și este justificat, acceptat și scuzat de către politicieni în funcție dintr-o țară membră NATO și UE, de către o doamnă ministru al Apărării (cu rang de ministru de stat, așa cum spune regula nescrisă, dar general acceptată), oricum ministru „de prima linie” în Republica Cehă.

Jana Cernochova, ministrul ceh al Apărării

Iată, reprodusă de un site din Ucraina care apoi a retras postarea, afirmația Excelenței sale Jana Cernochova.

„Las de o parte răspunsul omenesc firesc la o moarte tragică. Dar ei sunt adevărații ucigași și făcători de război. Și nu-mi pare rău nici pentru fată și nici pentru tatăl îndurerat. Îmi pare rău pentru miile de oameni uciși ca urmare a propagandei și ideologiei lor a răului. Azi, 21 august va fi o zi care în Rusia va fi ținută minte” a spus doamna ministru și asta a declanșat reacții diplomatice dure din parte reprezentantului rus la ONU care a acuzat „un sprijin deschis și propagandă directă în favoarea atacurilor teroriste împotriva unui civil”, mai ales că a amintit și faptul că ministrul ceh a repetat că „susține toate afirmațiile făcute”. A urmat la Praga o convocare a ambasadorului rus căruia i s-au cerut clarificări, etc, etc. Și cu asta, totul se va închide?

Poate. Dar problema va rămâne căci acum, în linia violenței subsecvente și din ce în ce mai tangibile din lumea în care trăim, devine clar că viitoarea normalitate a societăților noastre democratice nu va mai putea ignora acceptarea crimei de stat. Motivate, comandate, inspirate sau cel puțin, iată, acceptată ca mijloc de plată pentru alte comportamente criminale.

Se îngroapă (scuze pentru acest termen folosit tocmai în acest context dar chiar despre asta e vorba) respectare codului onoarei valabil odinioară pentru generația bătrânilor șefi mafioți care impuneau -inclusiv sub pedeapsa unei morți oribile – ca, odată executat cel care era găsit vinovat, niciodată, sub niciun fel de pretext, să nu-i fie atinsă familia, mai ales soția și copii considerați intangibili. Pe măsura trecerii timpului, îmi povesteau istorici și procurori anti-mafia, lucrurile s-au relaxat, legile morale ale crimei organizate au deschis porțile unei „vendete extinse”. În acest caz, pentru a nu-și murdări mâinile „famiglia” a început să facă apel din ce în ce mai des la categoria cea mai disprețuită de oameni, ucigașii cu simbrie.  Raționamentul a devenit apoi comun și pentru anumite acțiuni murdare ordonate serviciilor de informații. Restul îl știți, se vede.

În cazul de față, într-adevăr, nimic nu poate scuza și nici nu va scuza vreodată comportamentul trupelor ruse angajate în „operațiunea militară specială” denumită astfel tocmai pentru că, atunci când se vor încheia ostilitățile, nimeni să nu poată invoca (sau așa puțin speră cei de la Kremlin) convențiile militare existente pe plan internațional, inclusi9v precedentele stabilite prin Procesele de la Nuremberg și de la Tokyo. De cealaltă parte, atunci când, pe drept cuvânt, considerăm drept abominabilă uciderea unor civili neînarmați, uciderea uni singur poate fi scuzabilă? În caz că da, atunci va fi scuzabilă și ca atare admisibilă acțiunea ulterioară de răzbunare a unei „crime de sânge”? Dacă așa stau lucrurile, atunci vom avea un fel de Lege a Talionului extinsă și nimeni nu se va mai putea simți în siguranță pentru că plata de sânge va putea să se prelungească în timp și în spațiu, generații de-a rândul, incluzând copiii și copiii acestora?

Din punctul meu de vedere, vinovații trebuie trași la răspundere, trebuie să fie judecați de tribunale internaționale pentru crime de război sau crime împotriva umanității. Dar, în afară de acest cadru legal și validat de comunitatea internațională, n-ar mai trebui să fie posibil altceva. Oare am depășit acest stadiu, am trecut peste pragul moralității războiului și conflictelor și am pășit oare în tipul incertitudinii absolute?