Momente simfonice emblematice ale Festivalului enescian

Au fost câteva! 

Am în vedere, desigur, evoluția unora dintre marile orchestre. Au marcat ceea ce putem numi conștiința cu totul specială a cântului cultivat, în ansamblu, conștiință colectivă, posibil purtătoare a ideilor celor înalte. Sunt ansambluri de anume personalitate, de anume individualitate, unele dintre cele care au evoluat până în acest moment pe scenele Festivalului. Cunoscut este faptul, marile orchestre nu sunt formate din mari soliști care – la un anume moment dat, din anume motive - se decid a cânta împreună, Nici vorbă!

Poți înțelege această realitate bucurându-te, concentrându-te asupra unor colective simfonice a căror substanțialitate artistică a întâlnit mari personalități dirijorale, stimulându-se reciproc; spre exemplu, London Symphony Orchestra condusă de Sir Simon Rattle! Trebuie observată, de asemenea, relația cu totul specială, aș numi-o chiar carismatică, dintre Orchestra Filarmonică din Israel și tânărul ei dirijor, Lahav Shani. Cu ani în urmă a fost numit la conducerea acestui eminent colectiv simfonic de însuși Zubin Mehta, pe atunci primul dirijor al formației. Știa bine ce face! In momentul de față, Shani și Filarmonica israeliana definesc o unitate consubstanțială. Repertoriul clasico-romantic este realizat în valorile esențiale ale acestuia. Există însă, în plus, o anume cordialitate firesc întreținută privind comunicarea. Am în vedere maniera cu totul îngrijită dar absolut firească în care este realizată aceasta. De la ultima simfonie haydniană – nr 104, în re major – la prima dintre cele patru simfonii datorate lui Johannes Brahms, cea în do minor, definirea gândirii simfonice se realizează în datele firești ale unei evoluții unitare pe care întreaga echipă o susține cu specială atenție, în termeni de adâncă înțelegere a sensului. Gândirea muzicală brahmsiană nu apare în acest caz a fi una tenebroasă ci firesc orientată de marile teme, de marile probleme ale Romantismului sfârșitului de secol. Divaghez observând că este cât se poate de firesc ca, aflat la vârsta senectuții, la Viena, la repetițiile de orchestră ale conservatorului, marele compozitor să-l fi întâlnit pe foarte tânărul Enescu aflat în primul său important popas al studiilor de specialitate. Nu pot să nu-mi amintesc, cu numai cinci ani în urmă am avut fericitul prilej de a-l fi urmărit pe Shani, la Tel Aviv, la unul dintre primele sale concerte în calitate de dirijor șef proaspăt numit, al Filarmonicii israeliene. Solista serii de muzică a fost însăși Martha Argerich în cel de al 3-lea Concert de Prokofiev. Il va relua la București într-una dintre zilele următoare. La sfârșit, potopiți de aplauze, la cererea insistentă a publicului, cei doi s-au așezat alături în fața claviaturii pianului, animând asistența cu o spumoasă evoluție ” la patru mâni”. Căci Shani este, în egală măsură, un excelent pianist! De această dată, însă, la București, solistul serii de muzică a fost tânărul pianist Alexandre Kantorov, descendent al unei ilustre familii de muzicieni care trăiesc actualmente în Franța. Este, în adevăr, un pianist – cum se spune - de mare forță, de excepțională anvergură a comunicării. In realizarea sa, cel de al 2-lea Concert în sol minor de Prokofiev dobândește dimensiuni dramatice ample ce susțin o construcție ce devine monumentală, îmbogățită fiind de o inspirată, de o uimitoare strălucire instrumental-solistică.

Pe de altă parte, Orchestra Tonhalle din Zurich este un colectiv simfonic de cu totul altă personalitate. Sunt cunoscuți publicului bucureștean. Un colectiv artistic de certă personalitate. Claritatea funcțional întreținută a comunicării constituie în acest caz o calitate supremă. In Festival a fost condus de marele șef de orchestră care este Paavo Jarvi, actualul director al formației. Am în vedere construcția amplă hrănită de o substanțialitate expresivă de certă orientare, cea care a susținut realizarea marelui opus de școală națională romantică, anume Simfonia a 9-a, supranumită Din lumea nouă, de Antonin Dvorak. Amănuntul de certă semnificație a avut în acest caz justificarea sa evidentă, realizată în climatul unei clarități funcționale a ansamblului. In acest climat a fost realizată și Simfonia a 9-a, în re minor, de Bruckner, ultima lucrare a compozitorului, lucrare rămasă neterminată în anii sfârșitului de secol XIX. In intenția compozitorului, cu realizarea muzicienilor ansamblului, aripa Celui de Sus a inspirat realizarea acestui unic în felul său opus post-romantic. Nu a lipsit din program lucrarea celui mai important compozitor din țara cantoanelor, Arthur Honegger, anume celebra mișcare simfonică Pacific 231, cunoscuta locomotivă a secolului trecut. In acest caz evoluția simfonică densă este marcată de sugestive semnale naturaliste. Paavo Jarvi este șeful de orchestră de mare forță, constructor de remarcabilă siguranță, cel care orientează drumul actual al celebrului colectiv simfonic. Este de observat, un moment de special interes l-a constituit evoluția mult apreciatului violoncelist Andrei Ioniță, artistul care a știut a conferi un util dinamism de expresivă susținere acestui relativ extins, acestui important opus enescian de tinerețe care este Simfonia concertantă pentru violoncel și orchestră op.8. Moment cu totul aparte în șirul impresionant al evenimentelor festivaliere, l-a constituit evoluția cunoscutului colectiv simfonic Gewandhaus din Leipzig, ansamblu care a evoluat în mod frecvent, în ultima jumătate de secol, pe scenele noastre de concert. Consistența timbrală, sonoritatea mai puțin sensibilă dar bine constituită a sonorităților ne este cunoscută, ține de personalitatea formației. Momentul de interes aparte, în acest caz, a fost prezența la pupitrul dirijoral a cunoscutului șef de orchestră nonagenar, Herbert Blomstedt, personalitate de mare prestigiu a scenelor germane de concert. In interpretarea artiștilor germani, Simfonia a 7-a, în mi major de Anton Bruckner a răsunat drept un grandios monument al romantismului postwagnerian. Cu totul interesant apare faptul că, în deschiderea serii de muzică lucrarea a fost introdusă, a fost precedată de celebra pagină enesciană Preludiul la unison, moment ” asimilat” însă, de această dată, zonei romantice a expresiei, momentul - îmi permit a nota - fiind ”brucknerianizat” de o manieră cu totul originală, în această ocazie.

Cum era firesc, concertele susținute de Orchestra Academiei Naționale Santa Cecilia din Roma, au fost așteptate cu special interes. Este unul dintre cele mai vechi ansambluri simfonice europene, orchestră care și-a dobândit prestigiul cu mai bine de un secol în urmă, fiind condusă de cele mai importante personalități ale artei dirijorale ale secolului trecut. In ultimele decenii prestigiul înalt a fost consolidat sub conducerea eminetului dirijorului Antonio Pappano. Direcția onorifică actuală a orchestrei a fost încredințată cunoscutului dirijor Yuri Temirkanov. Ansamblul a fost și este apreciat în continuare dată fiind coeziunea cordială a comunicării orchestrale, luminozitatea de-a dreptul fermecătoare a acesteia. Concertele susținute în cadrul actualei ediții a Festivalului enescian au fost încredințate apreciatului dirijor rus Tugan Sokhiev, una dintre personalitățile de mare circulație, de mare succes, ale artei dirijorale actuale. Iar experiența domniei sale în ce privește genul operei poate fi regăsită inclusiv în domeniul simfonic. Cum anume? Prin felul în care protejează și susține conductul melodic pe parcursul evoluțiilor tematice, prin felul dens în care susține tensiunea dramatică pe parcursul Simfoniei a 5-a, în mi minor, de Ceaikovski. Pe aceeași direcție a unei expresii prioritar consistente a fost realizată și prima Simfonie enesciană în mi bemol major, într-un anume fel eludând nuanțele de un anume rafinament timbral. In mod cert, Sokhiev nu este deținător al unei gestici dirijorale distinse, elegante. Gestul său este eficient, este direct, este stimulator. Acesta poate fi motivul pentru care cariera sa dirijorală și-a găsit făgaș prioritar în genul de operă, în marile teatre lirice. L-a susținut excelent, cu mare eficiență, pe pianistul Bertrand Chamayou pe parcursul primului Concert, în mi bemol major, de Franz Liszt. Mai apoi, la cererea publicului, a oferit un minunat moment din ciclul Ani de pelerinaj; cum era de așteptat, dezvoltă un inspirat simț poetic. Transparența sensibil susținută a sunetului, claritatea acestuia, ni-l definesc a fi un reprezentat de vârf al școlii franceze actuale a pianului.

Materialul a apărut anterior în revista România Literară.