Micul nostru Trump

Din câte am înțeles, de curând, un jurnalist l-ar fi numit „gunoi” pe președintele Nicușor Dan.

Foto: Mugur Varzariu (Newsweek)

Acesta a reacționat prompt și a anunțat că jurnalistului îi este interzis accesul la conferințele de presă de la Cotroceni pentru tot restul mandatului.

La prima vedere, și cu un minimum de educație, ai putea spune: Bravo! Bine i-a făcut. Dacă vorbește urât, așa îi trebuie.

La această primă vedere se opresc cei mai mulți.

Câtorva dintre noi, gestul președintelui le va aminti de apucăturile lui Donald Trump, care, când nu-i convine ce spune presa, găsește repede o ușă pe care să i-o închidă în nas.

Pe mine mă amuză însă altceva.

Dacă anularea alegerilor prezidențiale nu a fost suficientă pentru a ne pune întrebări serioase despre democrația românească, acest gest aparent banal al președintelui ar trebui să ne ajute să înțelegem cât de selectiv sunt respectate principiile ei.

Vedeți dumneavoastră, la fel ca Trump, pe care îl consider unul dintre groparii democrației americane, Nicușor Dan nu pare să aibă o problemă cu bădăranii.

Nicușor Dan pare să aibă o problemă doar cu bădăranii care îl deranjează pe el.

Când Marian Ceaușescu urlă de ani buni după diverși politicieni, gratulându-i cu apelative precum „borfașule” sau „gunoiule”, vulgaritatea nu pare să constituie un impediment pentru apropierea de cele mai înalte cercuri ale puterii.

Marian Ceaușescu nu a avut nevoie de legitimație de jurnalist pentru a ajunge în preajma președintelui. Într-un Cotroceni în care personaje din anturajul cozilor de topor #rezist își găsesc locul pe listele invitaților la sindrofii, vulgaritatea pare să fie un criteriu de selecție destul de flexibil.

Mai mult, Nicușor Dan îi răspunde lui Marian Ceaușescu la întrebări și îi acordă interviuri, fără ca limbajul acestuia, consacrat prin ani de invective adresate politicienilor, să pară o problemă.

Un soi de coadă de topor care poate lătra liniștită la adversarii politici ai președintelui, fără ca demnitatea funcției prezidențiale să aibă ceva de suferit.

Câtă vreme bădărănia îi vizează pe alții, demnitatea funcției prezidențiale rămâne intactă.

Când însă președintele devine ținta, ușile administrației prezidențiale se închid cu un zgomot asurzitor.

Nu vulgaritatea este problema. Problema este cine o încasează.

Și aici nu mai vorbim despre politețe, bună-creștere sau respectul datorat unei funcții publice. Vorbim despre un principiu elementar al democrației: puterea nu poate transforma propriile susceptibilități în criterii de acces la instituțiile statului.

Președintele are tot dreptul să se simtă insultat. Are dreptul să răspundă, să critice și chiar să refuze o conversație privată.

Dar Cotroceniul nu este sufrageria lui, iar conferințele de presă nu sunt reuniuni de familie la care gazda își alege invitații după cât de frumos vorbesc despre ea.

Micul nostru Trump este încă la început de mandat.

Abia acum descoperă gustul abuzului.

Ne așteaptă vremuri grele.