Mărturii despre răul recent

Rememorarea anuală a dramaticelor evenimente din decembrie 1989, încă nelămurite pe deplin, lasă adesea în umbră contextul în care s-a declanșat revolta populară, care a dus la dărâmarea regimului comunist.

FOTO Shutterstock

La 33 de ani de atunci, memoria multor români pare să fi slăbit, lipsurile, restricțiile și fricile din „Epoca de aur” pălind progresiv în fața crizelor actuale. Ceea ce explică și de ce peste 50% dintre conaționali pretind că situaţia de astăzi din ţară este mai rea decât în 1989, potrivit unor sondaje realizate de INSCOP Research, în cadrul proiectului „România – Agenda 2050". Marcați de grijile prezentului și viitorului, respondenții – din care bună parte nici n-au trăit vremurile comentate – idealizează trecutul recent, ignorându-i vicisitudinile sau considerându-le incomparabil mai mici decât dificultățile și nevoile actuale. 

„Oamenii nu răspund rațional – explica profesorul Marian Preda – și nu se gândeşte nimeni că în societatea românească din 1989 lipsea aproape totul: nu aveai libertate de mişcare, nivelul de trai era extrem de scăzut, nu aveai lucruri elementare, cum ar fi accesul permanent la electricitate, la combustibil sau la hrană". În plus, ce omit nemulțumiții zilelor noastre, extrem de vocali într-o perioadă de deplină siguranță, este că în acele timpuri nici n-ar fi avut cum să se plângă. Orice cârtire, cât de mică, era vigilent înregistrată de sau denunțată la Securitate, atrăgând după sine necazuri în lanț pentru cetățeanul imprudent, de la pedepse individuale până la repercusiuni asupra familiei extinse.

Că lucrurile așa stăteau și că românii suportau tot mai greu situația din România dictaturii comuniste o dovedesc și documente recent publicate online de SRI din dosarul Revoluției, documente ajunse în anii ’90 la Comisia parlamentară de anchetă asupra evenimentelor din decembrie 1989. Dacă, pe de-o parte, unii cetățeni își manifestau – din conformism, lașitate ori cel puțin de ochii Securității – dezaprobarea față de tulburările izbucnite la Timișoara, descrise ca „anarhie, clocot, fierbere”, și cereau calmarea lor rapidă ori chiar reprimarea fără menajamente, alți români, moderat-curajoși ori cutezători de-a dreptul, salutau revolta timișorenilor și-și exprimau chiar speranța extinderii ei. Iar faptul că au scăpat nesancționați de instrumentele regimului opresiv se datorează doar amplificării protestelor care au dus în cele din urmă la prăbușirea comunismului dinastic de la noi.

Bunăoară, arată un document din primul volum al corespondenței SRI-Parlament, un pensionar de 62 de ani din Bacău aprecia că „singura salvare ar fi ca acum toți oamenii muncii să declare grevă și să ceară schimbarea regimului”, pe când o profesoară de istorie din orașul Gheorghe Gheorghiu Dej (Onești) jubila că „la Timișoara e începutul sfârșitului. Să fie într-un ceas bun!” Autorul raportului consemna și că asemenea opinii erau împărtășite explicit și de „unii pensionari din județele Satu Mare, Brașov și Neamț, un fost condamnat din Buzău și o asistentă medicală din Dâmbovița”.

Ceea ce-i lega pe acești temerari de compatrioții cu o doză mai mică de îndrăzneală, care nu se solidarizau neapărat cu timișorenii, dar își afirmau și ei deschis nemulțumirea, era convingerea că lipsa condițiilor pentru un trai decent va scoate până la urmă lumea în stradă. De altfel, autorul notei a transcris și o declarație privind posibila reizbucnire, „mai de amploare, a acestor mișcări, cu ocazia alegerilor din martie 1990, când oamenii se vor putea aduna în grupuri mai mari, fără a trezi suspiciuni”.

Despre foamea și frigul care-i chinuiau pe românii acelor vremuri vorbește și alt document, de același tip, datat 20 decembrie 1989. Potrivit acestuia, un procuror și un scriitor ar fi declarat că evenimentele de la Timișoara „se puteau preveni dacă pe piață ar fi mai multe alimente, deoarece poporul este interesat să aibă ce mânca” și că pe malurile Begăi „nu s-ar fi petrecut lucruri grave dacă s-ar găsi de mâncare și oamenii nu ar duce grija luminii și căldurii”. La rândul său, un stomatolog vasluian aprecia că „toate nemulțumirile oamenilor pleacă de la aprovizionarea cu produse agro-alimentare” și că decidenții nu învățaseră nimic din „ce a fost la Brașov”, adică din protestele muncitorești din 1987, când demonstranții începuseră prin a striga „Vrem mâncare și căldură!”, „Vrem lumină și căldură!” și „Vrem pâine fără cartelă!”

Raportul mai adaugă că, sub influența posturilor de radio străine și a „zvonurilor și exagerărilor” transmise de cunoștințe din Timișoara, a sporit numărul celor care „se dedau la comentarii tendențioase” referitoare la cârmuire și-și exprimă „dorința și speranța” ca exemplul Timișoarei să fie urmat la nivelul întregii țări. Sunt date și exemple (numele fiind anonimizate ulterior), de locuitori din București, Iași și Vaslui, dar și de cetățeni din Harghita și Covasna, care se bucurau că „se mișcă lumea”, că „oamenii au început să-și ceară drepturile și bine fac, pentru că au ajuns la disperare” și că „ar trebui ca astfel de revolte să aibă loc în mai multe locuri deodată, pentru că atunci nu vor putea fi înăbușite”.

Dincolo de aparența lor de răbufniri izolate într-o mare de resemnare, acestea opinii conturează tabloul unei suferințe populare care nu mai putea fi ținută în frâu. O suferință care a însemnat totuși mai mult decât lipsa alimentelor de bază, raționalizate, a combustibilului, a electricității, a termiei sau a medicamentelor. A fost vorba de o masivă intruziune a regimului în viețile cetățenilor, prin supravegherea cvasi-permanentă, restrângerea drastică a libertății de exprimare, controlul sarcinilor la femei, repartizarea forțată a absolvenților de facultăți în localități adesea îndepărtate de casă, practica agricolă obligatorie pentru liceeni și studenți, obstrucționarea până la interzicere a călătoriilor în țări democrate, cenzura omniprezentă, cultul deșănțat al cuplului Ceaușescu ș.a. Prezentul are și el problemele lui, deloc ușoare. Dar a-l considera mai rău decât coșmarul de dinainte de 1989 înseamnă o rușinoasă fugă de datoria memoriei, de care vorbea filozoful francez Paul Ricoeur, în cartea „Memoria, istoria, uitarea”.