Marine Le Pen vrea să taie microfonul Bruxelles-ului

Favorita cursei pentru Elysée vrea să returneze politica externă capitalelor. Ținta vizibilă este Serviciul European de Acțiune Externă; ținta reală este puterea Comisiei Europene.

Foto: ChatGPT

Marine Le Pen vrea să taie microfonul Bruxelles-ului

Dacă ajunge la Élysée în 2027, Marine Le Pen vrea să readucă politica externă europeană în mâinile capitalelor. Prima instituție vizată este serviciul diplomatic condus de Kaja Kallas. Confruntarea pe care o pregătește Parisul ar ajunge însă direct la Ursula von der Leyen.

În vara lui 1965, Charles de Gaulle și-a retras reprezentanții de la masa Consiliului Comunității Economice Europene. Vreme de șase luni, locul Franței a rămas gol. Disputa pornise de la finanțarea agriculturii, dar ajunsese la o întrebare care avea să revină periodic în politica europeană. Câtă putere erau dispuse guvernele să lase Comisiei? Compromisul de la Luxemburg, din ianuarie 1966, a oferit statelor o cale de a se opune unei decizii atunci când invocau un interes vital.

Șase decenii mai târziu, Marine Le Pen deschide din nou discuția. Potrivit a patru oficiali ai Rassemblement National citați de POLITICO Europe, dacă va câștiga prezidențialele din 2027, ea vrea să desființeze sau să reducă drastic Serviciul European de Acțiune Externă (SEAE). Cu alte cuvinte, Parisul ar încerca să ia din mâinile Bruxelles-ului o parte din instrumentele cu care Uniunea își susține pozițiile în lume.

O candidată condamnată, dar eligibilă

Faptul că discuția nu mai este una teoretică ține de verdictul din 7 iulie 2026. Curtea de Apel din Paris a condamnat-o pe Marine Le Pen pentru deturnarea fondurilor europene destinate asistenților parlamentari ai fostului Front Național, dar a redus pedeapsa de ineligibilitate la 45 de luni, dintre care 30 cu suspendare. Cele 15 luni efective, însoțite de un an de brățară electronică, îi lasă deschisă calea spre a patra candidatură prezidențială. Presa franceză a notat că instanța și-a ponderat sancțiunea invocând explicit „libertatea candidaturilor” și „libera alegere a alegătorilor”. În aceeași seară, la TF1, Le Pen și-a anunțat candidatura și a confirmat că, în caz de victorie, Jordan Bardella va deveni prim-ministru.

Ironia situației nu are nevoie de comentariu suplimentar: candidata care urmează să judece SEAE drept „risipă de bani” a fost condamnată tocmai pentru felul în care a folosit banii Parlamentului European. Pentru electoratul RN însă, condamnarea a funcționat mai degrabă ca dovadă a persecuției de către „sistem” decât ca handicap, iar Le Pen intră în ultimul an de campanie în fruntea sondajelor.

Ținta declarată și ținta reală

Formula-cheie a fost rostită la Bruxelles, în fața presei: „Franța nu va mai accepta ca Comisia să exercite competențe diplomatice, cu atât mai puțin militare sau de informații.” Adresantul principal este Ursula von der Leyen, pe care extrema dreaptă o acuză de mult că își depășește mandatul. Sub conducerea ei, Berlaymont-ul a devenit o putere diplomatică de sine stătătoare: participă la discuțiile de nivel înalt despre Ucraina, încheie acorduri cu state terțe și își întărește unitățile cu profil extern. Încă din martie 2025, când von der Leyen cerea „reînarmarea urgentă a Europei”, Le Pen o acuza că „se folosește de o criză pentru a-și aroga puteri care aparțin statelor”. În octombrie, într-un interviu acordat Financial Times și relatat de Le Journal du Dimanche, Le Pen a promis un adevărat „braț de fier” cu Bruxelles-ul, făcând din reducerea contribuției franceze la bugetul european unul dintre primele șantiere ale mandatului. Tot atunci, a pus la îndoială capacitatea lui von der Leyen de a rezista până la finalul mandatului, în 2029, susținând că președinta Comisiei nu mai are încrederea multor guverne. Abandonarea, cu aproape un deceniu în urmă, a proiectului de ieșire din UE și din zona euro nu a însemnat convertirea la integrarea europeană, ci schimbarea de metodă: în locul plecării, golirea instituțiilor din interior, prin transferul competențelor spre capitale, în primul rând în diplomație și apărare.

Serviciul European de Acțiune Externă/ SEAE riscă să devină dauna colaterală a acestei ofensive. Un deputat RN, sub protecția anonimatului, a descris serviciul drept o sursă de slujbe pentru „prietenii prietenilor”, iar europarlamentarul Jean-Paul Garraud i-a reproșat lui Kallas un „limbaj foarte războinic în privința Ucrainei”. Aici se află, de fapt, miezul politic al disputei. Fostul premier estonian este una dintre cele mai ferme voci europene împotriva Kremlinului, în timp ce RN a cultivat ani la rând o relație ambiguă cu Moscova. Un SEAE slăbit nu ar însemna doar economii bugetare, ci și o voce mai slabă a Europei în chestiunea ucraineană. Susținătorii lui Kallas răspund că pozițiile ei nu sunt opinii personale, ci reflectă linia miniștrilor de externe ai celor 27 de state membre, pe care îi reprezintă. Argumentul are și greutate juridică: Înaltul Reprezentant nu face politică externă pe cont propriu, ci pune în aplicare decizii adoptate în unanimitate de Consiliu. A ataca vocea înseamnă, în realitate, a contesta partitura scrisă de capitale, inclusiv de Paris, care a votat de fiecare dată pachetele de sancțiuni împotriva Rusiei.

Paradoxul francez

Franța a fost, de la lansarea SEAE în 2011, cel mai constant susținător al serviciului și i-a luat apărarea lui Kallas când aceasta a fost criticată mai devreme în acest an. Presa franceză nuanțează însă imaginea. Le Monde a dezvăluit, pe 11 iunie, o notă franco-germană care propunea mai multe scenarii de reformă, dintre care unul ar fi redus prerogativele Înaltului Reprezentant și ar fi dus, de facto, la demontarea serviciului, pe fondul căutării de economii bugetare. RFI descria, în aceeași perioadă, un adevărat „război rece” între von der Leyen și Kallas. Compromisul final, discutat de miniștrii de externe la Dublin pe 2 septembrie, a mers în direcția opusă: SEAE și cele 145 de delegații ale sale rămân, iar Kallas ar urma să coordoneze și direcțiile Comisiei cu dimensiune externă, de la ajutorul pentru dezvoltare la migrație. Diferența dintre Parisul lui Emmanuel Macron și Parisul pe care îl promite Le Pen nu este, așadar, una de grad, ci de direcție. Macron vrea o diplomație europeană mai puternică, chiar cu prețul remodelării ei; Le Pen o vrea dispărută. Ironia este că, odată ajunsă la Elysée, ea ar găsi scenariul demontării deja redactat în sertarele Quai d'Orsay-ului.

Limitele bătăliei

Franța nu poate închide unilateral un serviciu creat prin Tratatul de la Lisabona, cu un buget anual de aproximativ un miliard de euro. Până la alegerile din aprilie, liderii europeni vor fi încheiat, cel mai probabil, acordul asupra cadrului financiar multianual al Uniunii, blocând finanțarea SEAE pentru încă șapte ani. Pârghia reală a lui Le Pen este contribuția Franței, al doilea contribuitor la bugetul comun după Germania, folosită ca instrument de șantaj pentru concesii de la Bruxelles. Aliații săi mizează pe sprijinul partidelor naționaliste din Spania, Italia și Cehia, colegi de familie politică în grupul Patrioți pentru Europa. Aritmetica acestor alianțe este însă mai fragilă decât pare: în Italia, Lega este partener minor într-un guvern condus de Meloni, care nu are interes să rupă cu Bruxelles-ul; în Spania, Vox se află în opoziție; doar la Praga, unde guvernează Andrej Babiš, Le Pen ar găsi un aliat aflat la putere. Rezistența va fi însă considerabilă. „În întreaga Europă, extrema dreaptă este împotriva însăși ideii de cooperare europeană”, a replicat un oficial SEAE, insistând că rețeaua globală de delegații este un activ strategic major, care apără inclusiv interesele Franței. Europarlamentarul irlandez Barry Andrews, din grupul Renew, a fost mai direct: fără puterea colectivă a Europei, Franța nu are nicio șansă să se confrunte singură cu Statele Unite sau cu China. Iar comparația cu Giorgia Meloni, invocată adesea pentru a anticipa o Le Pen pragmatică, pare să nu reziste: premierul italian a ales cooperarea tactică cu von der Leyen, în vreme ce linia RN privind diplomația europeană anunță o confruntare frontală.

Ce înseamnă pentru flancul estic

Pentru România, SEAE nu este o abstracție birocratică. Rețeaua diplomatică proprie a Bucureștiului este modestă, iar delegațiile Uniunii îi amplifică prezența acolo unde pârghiile naționale lipsesc. La Chișinău, delegația UE este unul dintre stâlpii parcursului european al Republicii Moldova și ai rezistenței la operațiunile de influență rusești. O politică externă europeană readusă la nivelul negocierilor între capitale ar însemna o diplomație a celui mai mic numitor comun, în care vetoul unui singur stat poate bloca totul, exact cum se întâmplă deja cu Budapesta în dosarul ucrainean. Formatul bilateral, o capitală pe rând, este cel pe care Moscova l-a preferat întotdeauna. Dezbaterea are și o oglindă internă. Discursul despre o „Europă a națiunilor” suverane, în care Bruxelles-ul redevine un simplu coordonator, este preluat și de Alianța pentru Unirea Românilor (AUR). O victorie a lui Le Pen i-ar oferi acestui discurs cel mai puternic precedent posibil: nu o voce marginală, ci președintele celei de-a doua economii a Uniunii și al singurei puteri nucleare din UE. Pentru o țară a cărei securitate depinde de coeziunea occidentală, diferența dintre o Uniune care vorbește cu o singură voce și una care vorbește cu 27 nu este o chestiune de doctrină, ci de supraviețuire strategică.

De Gaulle a încercat și el, prin Planul Fouchet din 1961–1962, o „Europă a patriilor” cu o politică externă coordonată de state, dar proiectul său avea o ambiție geopolitică: o Europă capabilă să stea între Washington și Moscova. Versiunea 2027 păstrează din moștenirea gaullistă doar vetoul, nu și proiectul. Pentru statele de pe flancul estic al Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), întrebarea nu este dacă Parisul va părăsi masa, ci câți vor mai rămâne la ea.

Post-scriptum: Franța în ceață. Doi giganți și o mlaștină!

La o sută șaizeci de zile de primul tur al prezidențialelor din 2027, doar extremele știu încotro merg. Restul clasei politice franceze bâjbâie.

Franța arată în aceste zile ca un drumeț prins de ceață pe creastă: vede limpede cele două vârfuri care ies din nori și nimic din valea dintre ele. Vârfurile se numesc Marine Le Pen și Jean-Luc Mélenchon. Valea este tot restul. Paradoxul e aproape didactic: președintele în exercițiu nu mai poate candida, cursa n-a fost niciodată mai deschisă și, cu toate acestea, nimic nu se mișcă.

Comparația cu precedentele e crudă. În toamna lui 2006, Ségolène Royal câștiga primarul socialist și duelul cu Nicolas Sarkozy era fixat. În 2011, François Hollande era deja în campanie. Chiar și în 2016, în numai două săptămâni, Emmanuel Macron se declara candidat, François Fillon era desemnat de dreapta, iar Hollande renunța. Au urmat scandaluri și răsturnări, dar trenul avea șine. În noiembrie 2026 nu există nici șine, nici gară.

Singurele mașinării care funcționează sunt la extreme. Rassemblement National (Adunarea Națională, extrema dreaptă) și La France Insoumise (Franța Nesupusă, stânga radicală) înaintează cu disciplina unor coloane blindate. Sondajul IFOP (Institutul Francez de Opinie Publică) publicat pe 3 noiembrie o plasează pe Le Pen la 35–37% în primul tur și pe Mélenchon în jur de 18%, iar barometrul Harris Interactive din 9 noiembrie consemnează tasarea lui Édouard Philippe și a lui Raphaël Glucksmann. Glucksmann, învingător în primarul centru-stângii pe 11 octombrie, a avut o lună de grație, apoi a rămas fără combustibil. Philippe, fostul favorit, nu mai e favoritul nimănui.

În centru și la dreapta, candidaturile răsar ca ciupercile după ploaie și se ofilesc la fel de repede. Șaizeci și șase de deputați din Renaissance și MoDem (Mișcarea Democrată) cer un primar comun; Philippe refuză. Laurent Wauquiez vrea un candidat unic până la Crăciun, prin orice metodă, de la dezbatere televizată la conclav. Macron visează o coaliție întinsă de la Glucksmann până la primarul conservator al orașului Cannes, David Lisnard. Iar pentru că natura nu suportă golul, golul se umple cu nume improbabile: Christine Lagarde, care pleacă în februarie de la Banca Centrală Europeană și tace; Teddy Riner, de cinci ori campion olimpic la judo, care promite o candidatură peste clivajul stânga–dreapta. Hollande, Dominique de Villepin și Jean-Louis Borloo așteaptă în culise, convinși că la începutul lui 2027 francezii vor căuta pur și simplu pe cineva care încape în haina prezidențială.

Problema de fond nu e lipsa oamenilor, ci lipsa unei idei. Jacques Chirac a avut „fractura socială”, Sarkozy pe „muncește mai mult ca să câștigi mai mult”, Hollande promisiunea schimbării. Partidele de guvernământ de azi au avut un deceniu la dispoziție și vin cu mâinile goale, apăsate de deficite și de oboseala unui macronism care a șters vechile linii de demarcație fără să traseze altele. Strada fierbe înaintea urnelor, ca și cum o parte a țării n-ar mai crede că votul schimbă ceva; până și data turului doi, periculos de aproape de 1 Mai, a devenit o dilemă constituțională.

Pentru București, ceața pariziană nu e un spectacol exotic. Franța este națiunea-cadru a grupului de luptă NATO (Organizația Tratatului Atlanticului de Nord) de la Cincu și cel mai zgomotos avocat al autonomiei strategice europene. Un tur doi între o dreaptă suveranistă cu trecut de indulgență față de Moscova și o stângă radicală care a cerut ieșirea Franței din comandamentul militar integrat al Alianței ar redeschide o întrebare închisă de la Charles de Gaulle încoace: cât de mult se poate baza flancul estic pe Paris? Americanii tocmai l-au sancționat pe Donald Trump la alegerile de la jumătatea mandatului, din oboseală față de haos. Moderații francezi speră la aceeași oboseală. Deocamdată, singurul lucru radical pe care îl au de oferit este, ironic, moderația.