Luate din cărţi

Kafka, în Jurnal: ”... toate lucrurile care-mi vin în minte nu-mi vin de la rădăcina lor, ci abia de undeva de pe la mijlocul lor”. Trebuie să te mulţumeşti cu firul de iarbă ”care începe să crească abia de la jumătatea tulpinii”. Trebuie să te mulţumeşti cu propria schizofrenie.

Tot Kafka, vorbind despre această ”îngrozitoare viaţă dublă” a scriitorului obligat să muncească. Merge în fiecare zi ”la birou”, la un job care nici măcar nu e sigur; sigur e doar că şeful vrea să-l vadă plecat. De această viaţă n-ar putea scăpa ”decât înnebunind”. Şi totuşi el nu dă vina pe sociologie pentru asta, ci pe el însuşi: ”... vinovatul sunt eu, iar munca de la birou îmi impune cele mai clare şi mai justificate sarcini.” Şi încă Franz Kafka nu avea de scris texte de PR. Avea o viaţă dublă, nu şi un scris ”dublu”, nu şi o viaţă dublă a scrisului.

Kafka, tot în Jurnal: ”Dacă mă gândesc bine, trebuie să spun că educaţia mi-a făcut foarte rău în unele privinţe.” Ah, şi apoi adaugă un număr de persoane cărora le reproşează că i-au făcut rău: părinţii, rudele, ”persoane care ne-au vizitat casa”, ”diverşi scriitori”, ”o anumită bucătăreasă, care m-a dus la şcoală un an întreg”, ”o grămadă de profesori”, inclusiv ”trecătorii care merg agale”. Concluzia generală: ”acest reproş se răsuceşte în societate ca un pumnal”. Societatea este, deci, aceea care i-a făcut rău ”în unele privinţe”, de fapt în aproape toate privinţele; el nu vrea să fie contrazis în această credinţă a lui. Nu vrea să i se reproşeze reproşurile lui. Contrazicerile şi reproşurile îi fac la fel de mult rău sau, cu stilul lui voit meschin, îi fac rău ”în unele privinţe”.

Barthes scrie, in Imperiul semnelor, despre "o anumita dislocare a persoanei, o rasturnare a vechilor lecturi", pe care o trezeste, unui occidental, contactul cu Orientul. Se intampla acelasi lucru (chiar daca in sens invers) nu doar strabatand spatii, ci si adancindu-te-n timp. Exista o varsta la care vechile lecturi se rastoarna, adica sunt intelese mai bine, sunt uitate sau instrumentate. Lectorul de alta data nu mai are insa nici un castig. El a fost dislocat si tot efortul sau lipsit de finalitate e folosit acum de mintea pragmatica a celui matur. Astfel, ceea ce ieri slujea purei autoperfectionari sau placerii rafinate astazi slujeste castigarii unui ban in plus.

"... băuse pana isi limpezise mintile... " (Malcolm Lowry)

Augustin, vorbind, in Confesiuni, despre "păcatele acelora care păsesc pe calea cea buna", menţionează situaţia când "cineva însărcinat cu puterea judecăţii pedepseşte un vinovat din dorinta de a-l îndrepta, (si) nu stim daca nu cumva o face si din josnica plăcere de a face rău altuia".

Cioran se plânge, în ”Caiete”, de lipsa de demnitate înnăscută a propriei persoane, de faptul că este, fără să vrea, un poltron. El tinde să pună totul pe seama originilor româneşti şi-şi conştientizează această tară în raport cu francezii, a căror dignitate pare să fie un dat. Demnitatea din naştere este un concept care nu putea să fie inventat decât în ţări ca Franţa, în ţări cuceritoare - nu fac decât să urmez logica gândirii lui Cioran. Mai există însă o explicaţie a poltronismului, una metafizică. Demnitatea, aşa cum o văd francezii şi, apoi, aşa cum este înţeleasă de toate constituţiile democratice, nu-i mai mult decât un termen politic, ba chiar un concept normativ. În realitate, nu există aşa ceva, oamenii nu se nasc demni, se nasc într-o stare de neputinţă, într-o stare de plâns. Omul este, de la natură, poltron (definiţie care i s-ar fi potrivit lui Rousseau, un francez, mult mai bine decât afirmaţia sa că omul e de la natură liber şi bun), iar el nu devine demn decât fie printr-o miraculoasă uitare a acestei naturi (el nu mai este un simplu om, este francez), fie - dimpotrivă - printr-o conştientizare deplină a ei (cazul lui Pascal, care îl vede pe om deopotrivă demn, adică rege al Universului, şi nedemn, adică vierme de pământ).

Omul se naşte după nouă luni, dar moare în câteva clipe. Asta îi asigură o mare libertate în faţa morţii. Cel puţin, aşa crede Seneca: ”... dacă omul ar muri atât de încet pe cât s-ar naşte, soarta ar avea o mare putere asupra noastră.”

”Şcoala de proiectanţi politici” a Academiei din Lagado, pe care o descrie Gulliver, avea ca sarcină conceperea principiilor pentru îmbunătăţirea guvernării. Dintre acestea, unul mi s-a părut numai bun de a fi repede aplicat celor bine situaţi, ori de câte ori ai avea să le ceri ceva (ceea ce mie, recunosc, mi se mai întâmplă): ”Oricine e primit de un ministru (sau de cineva cu o funcţie importantă sau cu mulţi bani - n.m.), după ce şi-a spus păsul cât mai pe scurt şi în cuvinte cât mai limpezi, la plecare să-l ciupească pe sus-amintitul ministru de nas, să-i tragă un picior în pântece, să-l calce pe bătături, să-l tragă de urechi de trei ori, să-i înfigă un ac în partea posterioară sau să-l pişte de braţ până îl face numai vânătăi, ca să-l împiedice să uite cele discutate, şi la fiecare audienţă din cursul dimineţii să repete toate acestea până când cererea i se va îndeplini sau îi va fi refuzată categoric.”

Ajutorul pe care-l primeşte un tânăr sărac, dar plin de merite bate la ochi, pe când cel bogat intră pe făgaş în mod firesc, la fel cum mănâncă. Astfel, în timp ce ultimul se va simţi în cariera lui ca peştele în apă, primul va trebui să lupte în permanenţă pentru a-şi păstra poziţia. Ce era Swift fără William Temple? Cu toate acestea, ajutorul lui Temple n-a fost niciodată o garanţie. Iată ce spune Swift, cu amărăciune: ”Toate eforturile pe care le-am făcut ca să mă disting n-au altă motivaţie decât lipsa de avere şi de un mare titlu, ca să fiu tratat ca un lord de către cei care ştiau să-mi aprecieze talentele. Dacă am avut ori nu dreptate, nu contează! Şi astfel reputaţia unui om de duh şi de mare ştiinţă joacă acelaşi rol ca acela al unei panglici albastre sau al unei trăsuri cu şase cai.”

La noul mall Carturesti, deschid o carte de Nietzsche: "Nihilismul este o stare normala." Asta spuneam si eu.