Leul fără frontiere (8)

0
0

Să recapitulăm. Legea prevedea că patrimoniul societăţilor comerciale avea să se împartă între stat şi cetăţeni. Desigur, în ecuaţie fiind incluşi numai acei cetăţeni care urmau să împlinească 18 ani până la 31 decembrie 1992. Statului îi reveneau 70 de procente, supuşilor săi – 30. Un fel de împroprietărire.

Peste 15 milioane de români au primit câte un carnet, cuprinzând cinci hârtii de valoare. Acele hârtii inflamante, ce au aprins patimi şi dispute în procesul privatizării, purtând o denumire convenţională: certificate de proprietate.

Dar erau aceste hârtii titluri de proprietate? Nicidecum. În primul rând, pentru că nu erau nominale. Apoi, nu se consemna ce fel de proprietate, unde era situată şi aşa mai departe. Totuşi, ele atestau un drept de proprietate. Deţinătorul carnetului cu cinci certificate devenea proprietar al unei părţi din patrimoniul societăţilor comerciale, reprezentând 30 de procente împărţite la 15.5 milioane. Cinci instituţii (denumite tot convenţional F.P.P-uri, adică Fonduri ale Proprietăţii Private) administrau partea de 30 la sută.

Important este faptul că aceste certificatele puteau să fie vândute şi cumpărate pe piaţă. Aşa s-a şi întâmplat. Cum însă, în ce condiţii? În toate ţările dezvoltate, populaţia primea suficiente informaţii privind bursele de valori, bursele de bani, actele de vânzare-cumpărare. La noi, în schimb, cetăţeanul ieşit din economia de comandă a primit nişte hârtii (certificatele de proprietate) pe care le-a judecat cu suspiciunea lui moştenită, cu neîncrederea în autorităţile emitente şi cu neştiinţa lui (firească) în materie de bănci, burse, titluri de valoare. Întregul proces era dominat de o mulţime de incertitudini, care minau programul de privatizare.

Atunci, în acel timp al speranţelor, de prea multe ori şi judecăţile, şi faptele se produceau la întâmplare. Fără discernământul necesar. Aşa ne-am trezit tunând şi fulgerând împotriva „aberantului preţ al kilowatt-ului/oră“. Dintr-un condei, preţul energiei electrice a fost redus la un nivel simbolic, fără nicio legătură cu realitatea economică. Desigur, lucrurile nu aveau cum să rămână aşa. După ce primul val de populism s-a spart, curentul electric s-a scumpit şi mai mult. Apoi s-a renunţat la normele de producţie, s-a trecut la restituirea părţilor sociale şi la folosirea întregii rezerve valutare, pe atunci aflate la dispoziţia Guvernului, pentru importuri de bunuri de consum. Mulţi gândeau că ţara e bogată şi că un singur lucru mai este necesar ca să trăim bine: să schimbăm raportul între producţie şi consum. Pe scurt: să muncim mai puţin şi să consumăm mai mult.

                                                                                 *

Zis şi făcut. S-a muncit mai puţin, aşa că producţia a început să cadă. Şi cantitativ şi calitativ. S-a consumat, în schimb, mai mult. Consumul, în 1990, depăşise valorile din 1989, dar nu a mai putut fi egalat în niciun an din cei care au urmat. Unde nu era producţie, nu putea fi consum. An de an, producţia a scăzut. Normal, a scăzut şi consumul. Ne-am trezit, parcă pe neaşteptate, că a scăzut puterea de cumpărare a salariului. Am primit tot mai mulţi bani, dar cu ei am cumpărat mărfuri tot mai puţine. Şi iată cum, dintr-o dată, s-a uitat parcă totul despre trecutul lăsat în urmă în istorie. Au fost date uitării cozile de la magazinele alimentare, frigul din case, duminicile lucrătoare, salariile amputate. Privirea înapoi a început, treptat, să nu mai fie mânioasă. Dimpotrivă, pe mulţi i-a apucat un soi de regret după vremurile de altădată. Dar ce şanse aveam în noul timp al ţării? Desigur, numai una. După ce am privit înapoi mai întâi cu mânie, apoi cu nostalgie, important era să fi învăţat să judecăm lucrurile cu înţelepciune.

De fapt, prioritatea-priorităţilor era să înţelegem ce ne trăgea înapoi, să fi văzut unde ne aflăm şi unde trebuia să ajungem, ce aveam de făcut, ce era valoros în trecut şi ce puteam lua cu noi în bagajele pentru viitor, ce trebuia să aruncăm şi să uităm. Dar, mai cu seamă, esenţial era să fi înţeles că nu puteam regenera societatea dacă, întâi şi întâi, nu făceam ceva să regenerăm munca. Până una-alta însă, în condiţiile de atunci, înainte de regenerarea muncii, s-a trecut la împărţirea proprietăţii. Prin schimb de certificate cu acţiuni.

                                                                                *

Vă mai amintiţi? O publicitate agresivă s-a străduit îndelung să ne facă să vedem o veritabilă nuntă în ceea ce Guvernul a numit „accelerarea privatizării“. Întreprinderile din lista „celor 3900“ au fost prezentate drept mirese arătoase şi dornice să li se ceară mâna. Cu alte cuvinte, să le fi încredinţat cuponul şi certificatele de proprietate, contra acţiuni. Reclamele erau imperative: „Subscrie acum!“ Cei care au subscris – vreo 15 milioane de români – aşteptau întâlnirea decisivă cu întreprinderile a căror acţionari urmau să devină.

Aşadar, poştaşul avea să le aducă acasă un certificat ce urma să ateste că domnul „X“ deţine la întreprinderea „Y“, ca titular cu drepturi depline, „N“ acţiuni. De ce „N“ acţiuni? Nu 40? Nu neapărat! Acele întreprinderi pentru care candidaţii s-au cam călcat pe picioare, înghesuindu-se să le obţină favorurile, aveau să împartă mai puţine acţiuni. Câte anume? Cifra exactă avea s-o afle fiecare la primirea certificatului. În celelalte cazuri, probabil cele mai multe, pe certificate avea să fie înscrisă cifra 40. Şi valoarea totală de 1 milion de lei.

Numai că această valoare, înscrisă în contabilitatea întreprinderii, nu avea prea mare însemnătate. Nu era decât o valoare de… înregistrare. Ministrul de resort dăduse asigurări că piaţa de capital avea să devină operaţională. Iar, foarte repede, acţiunile ar fi dobândit valoare de piaţă. Mai mare sau mai mică decât valoarea înscrisă în contabilitate.

Dar întrebările aveau să se înmulţească. Se ştie, alegerea s-a făcut cam la întâmplare. Preşedintele Agenţiei Naţionale de Privatizare îndemnase populaţia să se bazeze pe fler. Cei mai mulţi s-au bazat pe noroc. De un singur lucru au ţinut seamă „subscriitorii“: să nu se lege la cap cu vreo întreprindere implicată în scandaluri publice. În rest… prea puţini s-au uitat şi în lada cu zestre. De altfel, ce-ar fi putut să vadă acolo? Trei sume, în lei, exprimând capitalul social, cifra de afaceri şi profitul. Aceste sume le-au putut spune câte ceva celor avizaţi, dar nu le-au spus esenţialul. Oamenii aşteptau să-şi întâlnească alesele şi să vadă ce se ascunde sub văl.

                                                                               *

Ce ar fi dorit să poată constata, fiecare, în acel moment? Bineînţeles, că aleasa inimii lui realizează produse competitive, are profit, dispune de bani în conturi, iar conturile sunt deschise în bănci sigure, pieţele îi caută mărfurile, clientela o apreciază pentru că-şi onorează bunul renume prin performanţe calitative remarcabile, iar furnizorii îi satisfac prioritar comenzile, având încredere că vor fi plătiţi. Din nefericire însă, în faţă cu tabloul economiei reale, creşteau bănuielile că nu vor fi deloc numeroase întâlnirile fericite. Când acţionarii au început să intre în intimitatea întreprinderilor pentru care au optat, mulţi au încercat iniţial un simţământ tonic. Pentru că au găsit sub văl un potop de creanţe. De hârtii, deci, prin care se notifica în condiţii legale că întreprinderile în cauză aveau de primit bani mulţi de la bănci sau de la clienţi cărora le-au virat mărfuri ori le-au prestat servicii. Toate bune, numai că aceşti bani nu puteau fi încasaţi din cauza blocajului financiar: băncile îşi încetaseră plăţile, clienţii erau insolvabili. Bietele întreprinderi se sufocau ţinând în braţe creanţele, care nu le erau de niciun folos pentru că până la banii lor era o cale mult prea lungă.

La celălalt pol erau întreprinderile cu datorii. Şi care nu aveau nicio idee concretă (cele mai multe dintre ele) cum şi când le vor achita. De fapt, ele ştiau că vor putea să tragă încă de timp mult şi bine, fiindcă aveau destule portiţe prin care să scape de urmărirea reglementărilor în vigoare, ce erau ineficiente. Aşa se explică de ce blocajul financiar s-a menţinut atâţia ani la un nivel extrem de ridicat, ajungând să fie egal cu masa monetară în circulaţie, fără să existe vreo speranţă că aveam să scăpăm repede de acest flagel.

Un şoc dur a fost şi surplusul de personal. Directorii întreprinderilor de stat au păstrat schemele supraîncărcate, chiar dacă astfel era sugrumată productivitatea muncii, evitând să se confrunte cu sindicatele din cauza disponibilizărilor de cele mai multe ori absolut necesare. Sub mantaua statului, cu două surse de subvenţii sigure (bugetul şi inflaţia), nenumărate întreprinderi şi-au permis luxul de a aduce profitul la nivel… zero. Sau chiar sub acest nivel. Numai că, după atâţia ani de folosire excesivă, mantaua statului se cam uzase şi nu mai ţinea de cald.

În discuţie era şi profitul: capacitatea întreprinderii de a obţine un excedent de încasări. Dar, cunoscut fiind faptul că un profit consistent iese doar din vânzări mari şi costuri mici, aveau puterea noii acţionari să facă totuşi ceva pentru a întoarce lucrurile cu faţa către piaţă şi către eficienţă? Aceasta era marea provocare.
 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite