Leul fără frontiere (27)

0
0

România se confrunta, în momentul trecerii la convertibilitatea de cont curent, cu mai multe feluri de inflaţie: una structurală, cu rădăcini în economia reală; alta corectivă, care readucea în actualitate preţurile rămase în urma mişcării economiei; şi ne mai confruntam cu o inflaţie emoţională, fără nici o legătură cu logica economică. Persista încă, la noi, un climat inflaţionist impregnat în toate fibrele societăţii.

Iată însă că, atunci, la începutul anului 1998, factorilor psihologici inflaţionişti li s-au contrapus factori antiinflaţionişti. Politica monetară a BNR se afirmase drept unul dintre aceşti factori, jucând un rol important în calmarea inflaţiei. După o explozie inflaţionistă în 1997, de 150 la sută, inflaţia dădea semne de calmare în ianuarie 1998, rolul BNR fiind fundamental.

Nimeni nu-şi propusese însă, la Banca Naţională, să reinventeze roata. Experienţa altor ţări, cu deosebire cea a Poloniei,  ne-a fost de folos.  Banca Naţională a nominalizat criteriile şi a înfăţişat un posibil calendar de reducere a inflaţiei. Au fost şi voci care n-au crezut că inflaţia va fi înfrântă. Mai mult, au susţinut că BNR „umblă cu subterfugii” în loc să atace frontal inflaţia împingând Guvernul să îngheţe preţurile. Banca Naţională a exprimat însă un alt punct de vedere, convinsă că îngheţarea preţurilor n-ar face altceva decât să alimenteze reprimarea temporară a inflaţiei şi nicidecum calmarea procesului.

*

Efectul s-a dovedit a fi benefic. Politica monetară a BNR a jucat un rol psihologic şi structural tare, contribuind la potolirea inflaţiei. De altfel, s-a văzut că românii s-au simţit mai bine în 1998 decât în 1997, inflaţia ceva mai calmă fiind resimţită în consum. Deşi au ieşit în faţă analişti care s-au grăbit să afirme că „un astfel de confort, indus de preţurile ceva mai lente, nu este decât o iluzie”, inflaţia în scădere a slăbit presiunea asupra standardului de viaţă.

Bineînţeles, la dezinflaţie am fi ajuns mai repede dacă am fi avut, în România, mai multă eficienţă. Sau mai multe produse performante, pe care piaţa să le accepte. Cu mai multă eficienţă şi mai multă competitivitate, n-ar mai fi existat bani care să ajungă în preţuri. Ci s-ar fi dus în afaceri profitabile. Şi în loc de inflaţie (căci inflaţia n-a mai avut putere să se menţină la 150 la sută, dar se anunţa o scădere doar până în jur de 50 la sută) am fi avut bunăstare. Dar şi aşa, cu eficienţă modestă, cu competitivitate modestă, societatea noastră nu-şi mai putea permite să se lase devorată de inflaţie. Fiindcă inflaţia, cât timp a alergat în galop, a descurajat producţia internă şi ne-a zăpăcit veniturile. Preţurile s-au mişcat mai repede decât salariile. Populaţia a sărăcit dramatic. În a doua parte a lui 1997 şi la început de 1998, politica monetară a BNR a impus o evidentă schimbare. Mai aveam încă inflaţie, dar în scădere. Iar salariile se apropiau de mişcarea preţurilor. Cât timp însă inflaţia scădea, apăreau mai multe magazine, marfa se diversifica iar numărul cumpărăturilor creştea. E drept, populaţia nu-şi îmbunătăţea încă substanţa consumului. Cu deosebire a consumului alimentar. Cumpăra încă puţină pâine şi puţină carne, dar creştea totuşi consumul de legume şi de produse din lapte. Îmbunătăţirea structurii consumului, chiar dacă palidă, era o realitate. Cum realitate era şi creşterea veniturilor. Dar asta nu însemna că scăpasem de necazuri în economie. Dimpotrivă, aveam necazuri cu toptanul.

*

Politica monetară a BNR, inclusiv oglindirea acestei politici în procesul de dezvoltare a economiei româneşti – constituia un demers tot mai complex şi mai consistent în împrejurarea în care se contura deja perspectiva integrării României în structurile euro-atlantice. Desigur, într-un moment în care, la Banca Naţională, cunoştinţele specialiştilor bancari erau completate de fineţea unor observaţii sociologice şi psihologice. Totodată, crescând preocuparea pentru istoria economiei, era cercetat rolul politicii monetare în viaţa economică în diferite etape ale dezvoltării lumii. Dar preocuparea capitală era dinamica acestei politici în România tranziţiei de la economia de comandă la economia de piaţă. Era tot mai bine înţeles faptul că dacă nu se intensifica munca, şi nu dobândea mai multă eficienţă, nu aveau cum să se înmulţească banii. Altfel, fiecare leu în plus s-ar fi dus... în preţuri. Era tot mai bine înţeles adevărul că sunt împrejurări în care prea mulţi bani strică.

În această privinţă, se acumulase deja o experienţă bogată. Desigur, în acele împrejurări în care se ajunsese la o adevărată „fugă de lei”. Moştenisem de la regimul trecut, în 1990, o grămadă de „bani fierbinţi”. Bani de care populaţia voia să scape. Lucru nu tocmai uşor în condiţiile unei pieţe peste care parcă suflase vântul. În plus, ne-am trezit, începând din 1990, în faţa unui fenomen pe care economiştii îl numesc „iluzie monetară”: convingerea că o creştere a salariilor ar fi benefică, chiar dacă preţurile cresc şi ele. Sindicatele au cerut sporuri salariale şi... au obţinut tot ce-au cerut. „Banii fierbinţi” s-au înmulţit. Mai erau şi bolile monedei naţionale. Până în '89, regimul se încăpăţânase să demonstreze, prin intermediul raportului preţuri - salarii, că leul ar fi... stabil. Şi puternic. La începutul anului 1990, când planificarea s-a prăbuşit dintr-o dată, leul a rămas fără drog. A continuat totuşi cursa. În absenţa dopajului însă, pierdut treptat, devenea tot mai evidentă boala de care suferea: anemia. Imaginaţi-vă un consumator de „parfumuri albe” căruia i se ia drogul şi i se cere să obţină... performanţe atletice. Aceasta era starea monedei noastre şi ani de zile BNR s-a luptat cu această boală.

*

Lupta pentru normalizarea masei monetare – pe care BNR a intensificat-o treptat – s-a desfăşurat în condiţiile unei inflaţii galopante, greu de prognozat. Preţurile căţărătoare devalorizau leii. Fuga de bani se extindea, oamenii alergând spre magazine imediat ce-şi încasau salariile. Din această cauză inflaţia a căpătat şi mai mult curaj. Banca Naţională şi-a asumat  riscul de a urca dobânzile. Era unica şansă de a opri inflaţia. Şi de a bloca, prin stimularea economisirii, „fuga de lei”. Criticii BNR au scos însă din sertare teorii vechi şi le-au fluturat în timpuri noi. Ei avertizau că „dobânzile mari vor face să crească şi mai mult inflaţia, pentru că vor fi înglobate în costuri... care la rândul lor se vor regăsi în preţuri”.N-a fost aşa. Din 1994, inflaţia a scăzut. Coborâşul a continuat şi în 1995.Inflaţia a urcat însă galopant în '96, când prin legi şi alte acte normative Banca Naţională a fost obligată să înmulţească creditele cu dobânzi preferenţiale. Aşadar: bani mulţi şi ieftini. Daţi prin prevederi legale. Normal, preţurile şi-au înteţit cursa. În '97, BNR a trecut la corelarea banilor cu munca. Dobânzile au urcat, normal. Piaţa valutară s-a stabilizat. Pe piaţa monetară, dobânzile mari s-au dovedit capabile să atragă bani în bănci, să stimuleze procesul de economisire.

Calmarea inflaţiei a fost un pas important şi către stabilitatea pieţei valutare. Până la acest pas, ani în şir, politica monetară a BNR s-a împiedicat de măsuri dictate prin lege. Văzută aşadar, un timp, ca un eşec din cauza „creditării direcţionate” a unor sectoare din economie, piaţa valutară s-a înviorat treptat, pe măsură ce devenea concurenţială. Se afirmase noul rol al BNR,  acela de a menţine piaţa valutară în bună stare de funcţionare. Pentru că piaţa valutară devenea un termometru performant, care măsura cât de mare sau cât de mică era temperatura în economia românească.

*

Un lucru era analizat cu atenţie de către specialiştii BNR: acela că în pânzele cursului de schimb leu-dolar sufla cu deosebire inflaţia. Fără îndoială că leul, într-un climat inflaţionist, cădea mai întâi faţă de el însuşi. Când ne ducem la piaţă, avem nevoie de mai mulţi lei, uneori de la o zi la alta, pentru a cumpăra mai puţine mărfuri. Aşadar, cumpăram şi dolari cu mai mulţi lei. O astfel de legătură, între inflaţie şi curs, provoca efecte atât pe termen lung, cât şi pe termen mediu. Pe termen scurt, în schimb, inflaţia nu dobora imediat cursul. Fapt important, pentru că economia beneficia astfel de un răgaz pentru calmarea preţurilor. Dacă, bineînţeles, aveam şansa creşterii ofertei de valută pe piaţa valutară.

Politica monetară restrictivă, pe care o practica Banca Naţională, nu avea în vedere atât mişcările de pe piaţa valutară, cât blocarea inflaţiei. Căci BNR acomodase masa monetară la adevărurile din economie. O economie cu foarte puţine afaceri, cu oferte care nu corespundeau cererii, cu întreprinderi care aveau pierderi în loc de profit. Pe bună dreptate, Banca Naţională considera că era periculos să ajungă mulţi bani într-o astfel de economie. În ’97 şi ’98, piaţa valutară dobândise un nou conţinut, dat în primul rând de continuitatea derulării operaţiunilor de-a lungul unei întregi zile bancare. S-a renunţat la orice fel de intervenţii administrative, banca centrală păstrându-şi doar prerogativele conferite de lege. Cu alte cuvinte, rolul Băncii Naţionale s-a recalibrat în bună măsură în jurul stabilirii regulilor de desfăşurare a activităţilor pe piaţa valutară şi a rolului de principal jucător pe această piaţă. Actori importanţi ai pieţei au devenit băncile comerciale. Ele au căpătat dreptul de a efectua vânzări şi cumpărări de valute la cursuri pe care singure le decideau. Cursul a început să fie echilibrat „de jos în sus”, în sensul că decizia aparţinea într-o mult mai mare măsură băncilor comerciale şi clienţilor acestora:  exportatori şi importatori.

Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite