Irina Petrescu şi povestea sorei din Australia

Cu un titlu incitant - Sora mea din Australia - Magda Mihăilescu publică sub egida UCIN (Uniunea Cineaştilor din România) o carte-album despre Irina Petrescu, aşteptată demult.

Începută încă din timpul vieţii acestei extraordinare actriţe de film şi de teatru, continuată în etape şi desăvârşită la acest sfârşit de an, cartea e un obiect special, de lux, ca şi subiectul, fiindcă acum, post-mortem ca şi în timpul vieţii, Irina Petrescu se plasează binemeritat sub acest atribut.

Dintr-un interviu substanţial cu care se deschide ceea ce am putea numi o monografie, actriţa se dezvăluie cu dezinvoltură controlată cu privire la anii copilăriei şi adolescenţei, care vorbesc despre formarea ei într-o familie de intelectuali şi întâmplarea care-a adus-o pe marele ecran şi mai apoi pe scenă. În enunţuri elaborate, demne de o artă poetică, actriţa vorbeşte despre dificultatea de a înfrunta o meserie de vitrină, pentru un om iubitor de discreţie cum a fost ea. Despre primele filme, Răutăciosul adolescent, Valurile Dunării, Duminică la ora 6, despre Liviu Ciulei, Lucian Pintilie şi Gheorghe Vitanidis, ca şi despre fotogenie, despre ce înseamnă să te iubească camera de filmat, despre duble, emoţia din film şi de pe scenă care oricum e superioară în opinia actriţei, răspunsurile artistei sunt mereu originale şi consistente ca gând. De altfel, este surprinzătoare pledoaria pe care o face această poate cea mai importantă vedetă a filmului românesc pentru teatru, unde succesele ei au fost semnificative, dar nu relevante întotdeauna (Leonce şi Lena, Dimineaţa pierdută, Mizantropul...). Iată o definiţie paradoxală dată de Irina Petrescu teatrului într-un interviu din Formula As şi reprodusă în cartea Magdei Mihăilescu: E un sconcs. Un animal păros, rău care pute. Şi atunci când îşi lasă urma, ca să însemneze ceva rău. Dar care e viu, care chiţăie, care naşte pui. Care se iubeşte pe sine. Din păcate filmul nu are asta. Are în schimb, am putea continua noi, citând-o tot pe Irina, alte calităţi: Filmul m-a învăţat ceea ce mi se potrivea mie. Mi-a dat confortul de a mă exprima liber. Cinematograful nu înghite sinceritatea trucată. M-a învăţat naturaleţea adresării, a existenţei neexpuse...M-a învăţat măsura, discreţia prezenţei.

Invocându-l pe Francois Truffaut, autoarea cărţii îi cere Irinei Petrescu să se pronunţe în privinţa afirmaţiei pe care regizorul o făcea cu privire la actriţele care acceptă să fie privite, dar nu ghicite. Iată răspunsul actriţei: Limitele până la care îngădui privirea şi ghicitul nu sunt întotdeauna programatice. Ele se declanşează atunci când pândeşte pericolul violului, al atacului asupra vulnerabilităţii. Ţine evident şi de natura mea, căreia i s-a potrivit una dintre lecţiile maestrului meu de şcoală, Ion Şahighian, care nu întâmplător a fost şi un pionier al filmului. El ne spune: Mie să nu-mi stai cu buricul la public... dacă spectatorul simte că dincolo se află ceva , că ascunzi ceva, îl stimulezi să-şi pună şi alte întrebări. A ascunde cu bună ştiinţă face parte dintr-un program de creaţie.

În interviuri realizate în etape diferite ale vieţii şi creaţiei Irinei Petrescu, Magda Mihăilescu reuşeşte să obţină de la actriţă multe asemenea cugetări despre arta pe care a îmbrăţişat-o cum se vede, cu o mare conştiinţă de sine. Comparând momentele de la sfârşitul carierei cu cele de la 18 sau 25 de ani, când a început-o, Irina Petrescu inventează în fine, această metaforă a sorei din Australia citată în titlu, care sună aşa: S-a scurs întra-adevăr, multă vreme de atunci, am trecut prin multe încercări, am învăţat să mă raportez altfel de la viaţă, de aceea astăzi admit că ar fi o ingratitudine trufaşă să nu fiu recunoscătoare unui anumit destin. De mine cea de atunci nu mi s-a făcut însă, dor, pentru că eu mă uit la imaginea acea ca la fotografia unei surori mult mai tinere, care locuieşte undeva departe de tot, în Australia, şi pe care nu am văzut-o de mult. Nu mai sunt eu. Sau, poate, sunt eu cât cuprinde, poate că tânăra aceea stă cuibărită în mine şi nu vreau să recunosc.

Cuibărite acum în cartea elegantă pe care o avem la îndemână, imaginile din viaţă, din film sau de pe scenă pe care ni le-a lăsat moştenire cunoscuta actriţă reconstituie profesionist, dar şi emoţionant profilul special al Irinei Petrescu. Ne-o reamintim din filme, din rolurile de pe scenă, dar şi în ipostaze insolite precum aceea a unui comentator avizat al propriilor filme, într-o călătorie iniţiată de Cristina Corciovescu pentru revista Pro Cinema, în 1996, sau în aceea de corespondent de presă pentru Cinema, în anii 1967-70, când călătorea la festivaluri de film din întreaga lume, de unde trimitea articole pline de culoare şi informaţie despre oameni şi locuri, de la San Sebastian, Moscova, Paris, Hollywood, Londra. Tot din colecţia acestor reviste a selectat autoarea sub titlul Confesiuni numeroase alte consemnări rafinate despre oameni şi evenimente, ba chiar şi întâmplări hazlii de viaţă care îi întregesc portretul şi contextualizează oportun faptele de creaţie. Sunt şi mărturiile altora despre actriţă, creatori şi critici care acum, ca şi altădată, aduc omagiul meritat celei care a fost şi va rămâne IRINA PETRESCU.

Cartea-album alcătuită de reputatul critic Magda Mihăilescu şi tipărită în condiţii grafice de excepţie va fi fost, credem, şi pe placul atât de exigentei actriţe a cărei moştenire artistică rămâne aici consemnată o dată în plus aşa cum o merită.