(Încă ) O lume care dispare

Din acest weekend, cinefilii români pot vedea pelicula Casa noastră, debutul în lungmetraj al regizorului bolivian Alejandro Loayza Grisi, care i-a adus autorului mai multe premii importante, la festivaluri internaționale, între care Marele Premiu al Juriului, la secțiunea World Cinema Dramatic Competition, a Festivalului de la Sundance, dar şi Trofeul Transilvania şi Premiul Publicului, la TIFF.

Premiind-o în 2022, la Cluj-Napoca, desigur că Transilvania Film a şi lansat acum, în cinematografele din întreaga țară, această poveste tulburătoare, despre o lume care dispare, înghițită de fatalele schimbări climatice globale şi de indiferența conducătorilor politici. Lumea veche, a locuitorilor tradiționali ai stepei boliviene îşi vede viața şi existența seculară, puse în pericol de moarte, de seceta care durează de mai bine de un an.

Regizorul şi scenaristul îşi centrează atenția pe viața unui cuplu de vârstnici din tribul Quechua şi pe cele câteva zile pe care le petrece în casa lor săracă, din chirpici nepotul lor, venit de la oraş, pentru a-i convinge pe bătrâni să părăsească stepa unde au trăit ei şi strămoşii lor şi să vină la oraş, în grija familiei. Deşi e clar că nu vor mai putea trăi în sat, unde chiar şi cele două găleți de apă cărate zilnic nu mai pot fi asigurate, căci sursele de apă au secat, bunicul nu acceptă să-şi părăsească țarina, casa şi turma de lame. Iar soția (Luisa Quispe) îi rămâne aproape. Nici când devine evident că bătrânul este grav bolnav şi că ar trebui să meargă la spital, bunicii nu pleacă şi îşi continuă viața în aceste condiții imposibile, alegând să îşi împlinească destinul aici şi să îşi aştepte tot aici, în linişte, moartea.

Confruntările verbale dintre bunic (José Calcina) şi nepot (Santos Choque) sunt singurele ce tulbură calmul acestui loc în care viața curge în tipare ancestrale, cu gesturile simple şi repetitive, ale fiecărei zile: pregătirea maselor, căratul apei, păscutul turmei de lame, somnul profund în noapte. Singurul eveniment din viața acestei comunități oropsite de schimbările climatice, de care nu ei se fac vinovați, este ceremonialul străvechi, pentru care ciobanii urcă în vârf de munte, pentru a invoca ajutorul zeilor în venirea ploii, fără de care şi satul lor lipsit de apă va rămâne pustiu, fiind părăsit, ca cele din jur.

Regizorul bolivian Alejandro Loayza Grisi şi directoarea sa de imagine, Barbara Alvarez, reuşesc să nu piardă nimic din frumusețea uscată, a stepei boliviene şi a chipurilor împietrite ale oamenilor ei. O splendoare de fotografie de artă, stil National Geographic, dar o imagine cinematografică puternic încărcată emoțional, pentru a susține dramatismul narațiunii. Căci, sub aparența acestei simplități, acestei curățenii a povestirii, fierbe tumultul unui devastator conflict, cel dintre o lume modernă, care a secat resursele pământului, şi o lume străveche, care suportă consecințele.

Nu e de mirare că, în filmul său de debut, Alejandro Loayza Grisi izbândeşte să redea, cu atâta melancolie, romantism şi sens al semnificațiilor universale , dispariția unei civilizații locale, înghițite de vârtejul climatic şi social de azi. Fiindcă, după ce a studiat Comunicare la Universitatea Catolică din Bolivia şi Publicitate, în Argentina, el a lucrat ca fotograf, câştigând câteva premii naționale, şi ca director de imagine şi regizor de video clipuri muzicale. Până când, la 37 de ani, s-a simțit pregătit să-şi semneze debutul în lungmetraj cu acest Utama, care înseamnă Casa noastră, în dialectul vorbit de tribul Quechua. Şi a abordat o temă pe care o urmăreşte de mult timp: schimbările climatic şi consecințele lor pentru omenire.

Dincolo de redarea sfâşietoarei frumuseți deşertice a acestor locuri de pe Platoul Anzilor, aflate la peste 3500 m înălțime față de nivelul mării, filmul lui Grisi transmite un accentuat sens al adevărului acestei drame, trăite cu demnitate de aceşti oameni ce par să viețuiască în durata lungă, mitică, a timpului, pe care restul lumii urbane, civilizate, l-a fărâmițat până la durata clipei. Şi poate că mai mult de aceea bunicul refuză să meargă la oraş, ce a pierdut sensul eternității, decât din cauza neînțelegerilor dintre el şi fiul său.

Interpretate cu autenticitate de doi actori neprofesionişti (ca şi ceilalți din film), pe care regizorul a trebuit să îi convingă să se lase filmați, bunicul şi bunica sunt un cuplu atât de sudat, încât nu mai au decât rar nevoie de cuvinte, comunică prin tăceri şi mici gesturi, fiindcă, preluând tiparele străvechi, viața lor se desfăşoară pe căi cunoscute si verificate în timp, iar ei ştiu că odăile lor mici nu sunt decât o parte din casa lor mare, care este platoul andin, unde îşi cresc lamele de sute de ani. Numai că această casă mare se năruie peste ei, cu seceta ei prelungită.

În deschiderea filmului, bunicul Virginio este filmat în contre-jour, mergând spre soarele în amurg, ca un punct mişcător pe platoul andin, ce umple cu formele sale catifelate, formatul de ecran lat, ales de autor, într-o secvență cu valoarea simbolică a omului intrând în eternitatea existenței sale mitice. Muzica zonei, interpretată pe instrumente tradiționale, punctează neliniştitor această plecare. Ce îşi va găsi pandantul în finalul filmului, în acelaşi cadru larg, filmat însă ziua, cu bunica Sisa străbătând platoul, urmată de turma de lame, dar îndreptându-se spre obiectiv, venind spre noi. Ca un gest de afirmare a vieții în tiparele ei străvechi, de continuitate, în ciuda vicisitudinilor prezentului.

O speranță cam disperată, aş zice, pe care regizorul Alejandro Loayza Grisi o exprimă artistic în finalul acestei pelicule în care a mizat pe forța expresivă a peisajului majestuos şi a actorilor non-profesionişti, pe simțul său vizual remarcabil şi pe capacitatea echipei sale de a contrui, sub conducerea sa, o dramă puternică, cu semnificații devastatoare: un mod de viață, o civilizație dispare, diversitatea lumii se subțiază, sub loviturile schimbărilor climatice. Un adevăr devastator, dar inevitabil!