Homo frustratus. Imaginația ca origine a minții umane

0
0

Ca în toate miturile primordiale, există în mitul căderii lui Adam și al Evei o varietate nesfârșită de intuiții a căror confirmare se produce după milenii de evoluție intelectuală a umanității. Fulgerul care a brăzdat atunci cerul spiritului este însoțit de un tunet slab, auzit doar de cele mai fine urechi, ceea ce demonstrează, încă o dată, cât de departe este acel cer față de pământ, dar și că, similar distanței dintre viteza sunetului și viteza luminii, o imagine depășește cu mult capacitatea rostirii și a intelecției explicite. O imagine face cât o mie de cuvinte; biblioteci întregi încearcă să o explice.

Dar când mitul ne „vorbește”, printr-o imagine, despre ce înseamnă imaginea și imaginația – lucrurile tind să se prelungească, ca într-un joc al oglinzilor, într-o reflectare... nesfârșită.

Căci înainte să muște din fructul oprit, Eva și Adam sunt puși să-și imagineze, să-și închipuie un lucru necunoscut (moartea) – ce se va întâmpla dacă vor mânca (prin glasul lui Dumnezeu). Șarpele nu se lasă nici el mai prejos și stimulează fantezia primilor oameni, punându-i să-și imagineze un lucru – tot necunoscut (cunoștința binelui și a răului, respectiv a fi ca Dumnezeu). Așadar înainte de faptul propriu zis, cei doi își imaginează ceea ce se va întâmpla dacă vor trece peste interdicția de a mânca din pomul cunoștinței binelui și răului.

Consumarea efectivă a fructului oprit este independentă și până la un punct superfluă, „mutația ontologică” a avut loc de îndată ce în mințile celor doi a apărut o imagine și, o dată cu ea domeniul posibilității deci, subsecvent, al viitorul, căci viitorul nu este decât o subspecie a posibilității, este posibilitatea în ordine temporală. Până ca șarpele să-i incite pe primii oameni să-și imagineze (pozitiv) consumarea fructului oprit, cei doi trăiau în prezentul numirii. Și totuși, diavolul activează o capacitate sădită anterior de Dumnezeu însuși căci El spune pentru prima oară: „poți să mănânci după plăcere din orice pom din grădină, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.”

Așadar, mitul ne spune că imaginația (și în mod primordial imaginea morții – ca simplu negativ, ca necunoscut de sine stătător, ca răul absolut) este facultatea fundamentală, esențială a umanității, este ceea ce face ca omul să fie om.

Ambele modalități fundamentale de a fi: trăirea în prezentul etern, paradiziac sau intrarea în timpul istoric – derivă din raportări diferite la această capacitate primordială: primul înseamnă a fi imaginativ într-un mod negativ (respectarea interdicției), căci prezentul paradisiac rezultă din respingerea celeilalte posibilități, respingerea potențialității morții. Adam și Eva se mențin – până la „căderea în timp” – în prezentul etern prin respingerea potențialității menționate, în porunca sa, de Dumnezeu. La fel, în mistica prezentului, prezentul este obținut prin anularea „viitorului”, adică a „gândurilor”, „planurilor”, proiectelor (a căror limită este moartea). Prezentul este obținut tot prin puterea imaginației, prin forța negării, a anulării posibilității, a viitorului. Prezentul edenic al lui Adam și al Evei nu ar fi posibil fără această capacitate imaginativă, fapt simbolizat prin porunca adresată de Dumnezeu de a nu mânca din pomul cunoștinței binelui și răului. Prezentul edenic al lui Adam și al Evei nu este unul spontan, animalic, „direct”, ci unul obținut prin efort, derivat, „dedus”, indirect. (Tot astfel, de la scepticul și epicureicul care-și obțin liniștea prin suspendarea judecății sau prin anularea fricii de moarte până la omul comun care „alege” să trăiască în cotidianitate, să fie preocupat numai de clipa de față, într-o pseudo-absență a conștiinței morții, – cu toții își datorează „prezentul” unei operații de abstragere, unui efort al imaginației, prezentul lor este, fie că-și dau, fie că nu-și dau seama, un construct, rezultatul unei „alegeri” făcute între două posibilități, deci un act unde imaginația joacă un rol... decisiv.)

Această intuiție de un extraordinar interes antropologic a fost deslușită și bine interpretată de Soren Kierkegaard în Conceptul de anxietate.

Într-adevăr, dintr-o perspectivă antropologică evoluționistă nu putem să nu sesizăm că activitatea imaginativă este absolut esențială și constituie punctul de bifurcație din care specia umană devansează toate celelalte specii. Căci chiar dacă presupunem alături de Damasio că orice activitate mintală – de la cele mai primitive până la cele mai complexe – implică o capacitate de a folosi reprezentări, imaginația ca fiind capacitatea de a opera cu reprezentări ale unor obiecte cu un grad foarte ridicat de absență revine doar ființei umane. Să explic: reprezentările se referă la un obiect care nu (mai) acționează asupra organelor de simț. În acest sens, toate formele de viață superioare au pus la punct un aparat de reprezentare – mai rudimentar sau mai complex. Rudimentar și complex înseamnă tocmai gradul de „absență” a obiectului reprezentat: cu cât acesta este mai redus, adică cu cât obiectul este mai apropiat (în timp și în spațiu), mai concret și prezintă un mai mare interes biologic (supraviețuire, împerechere, pericol) – cu atât reprezentarea este mai rudimentară. Invers, cu cât obiectul este mai îndepărtat (în timp și în spațiu), mai abstract și prezintă un mai redus interes biologic (supraviețuire, împerechere, pericol), cu atât reprezentarea este mai complexă.

Aceste lucruri sunt poate foarte bine cunoscute cititorului. Important este să aflăm de ce, dintre toate celelalte animale, omul a atins o performanță atât de mare în capacitatea de reprezentare abstractă, ficțională, desprinsă de scopurile și interesele sale imediate biologice. Să fie oare chiar atât de desprinsă această capacitate imaginativă de scopurile biologice? Dacă însă punem această capacitate imaginativă în contextul particular al ființei umane, vom vedea că ea nu mai este atât de desprinsă de biologie și de interesele, particulare, de supraviețuire ale ființei umane. După cum se știe de la Blaise Pascal încoace și după cum Desmond Morris a demonstrat-o atât de elocvent, ființa umană este una dintre cele mai slabe, mai vulnerabile, mai fragile produse ale naturii. În genere, când avem de a face cu asemenea ființe ele vor căuta să-și compenseze lipsurile dezvoltându-și capacitatea de reprezentare, „imaginația”, așa cum ne-o dovedesc foarte bine furnicile și albinele. În clasa mamiferelor – oamenii dezvoltă capacitățile în care excelează în clasa lor – furnicile și albinele.

Pe de altă parte, omul, caracterizat prin neotenie, este mamiferul cu cea mai îndelungată copilărie, în rândul mamiferelor este cel care-și finalizează maturizarea mult după ce devine complet funcțional din punct de vedere reproducător (literalmente, omul este un copil care face copii). Omul se oprește din crescut pe la 23-25 de ani (de curând această vârstă de finalizare a dezvoltării s-a mutat spre aproape 30 de ani), iar capabil sexual devine în jurul vârstei de 14-16 ani.

Așadar o lungă perioadă de așteptare, de internalizare a obiectului dorit, de re-prezentare a lui, de reproducere „miniaturală” a lui (sub forma de păpuși, jucării – care nu sunt altceva decât substitute ale obiectelor la care nu poate încă ajunge sau îi este interzis să ajungă.) Primul lucru pe care-l învață ființa umană este să compenseze frustrarea produsă de neparticiparea directă la practica socială (aprinsul focului, vânătoarea, împerecherea) prin introiectarea obiectului lipsă, prin vivificarea reprezentării și a obiectului substitut („păpușa”, „jucăria”) până la ștergerea distincției dintre simbol și realitate, până la a dobândi deprinderea de a se raporta la reprezentare ca și cum aceasta ar fi chiar obiectul real pe care-l reprezintă.

Această investire libidinală a reprezentării – este cheia fundamentală care ne permite înțelegerea originii și evoluției imaginației umane. Omul se raportează la un obiect absent, indisponibil sau irealizabil, ca și cum ar fi prezent, apoi, pornind de la acesta, poate construi un lanț nesfârșit de reprezentări. Cum am văzut, lungimea / durata copilăriei lui explică apariția acestei intense activități a reprezentării, respectiv a imaginației – individul fiind mult timp oprit de la activitățile specifice adultului și astfel fiind nevoit să le anticipeze, să le elaboreze și să le „manevreze”  în imaginație sub formă de reprezentări.

Pe de altă parte, să asemuim ființa umană cu alte animale din punctul de vedere al depozitării substanțelor nutritive ori al hranei. Omul și-a dobândit destul de târziu capacitatea de a depozita (sub formă de grăsime) aportul nutritiv adus de abundența unei mese intermitente. De asemenea, putem presupune că, mult timp, condițiile de depozitare (în adăpost) erau destul de improprii încât reacția la această neputință de a prelua,  de a duce cu el sau a depozita – s-a convertit în stocarea mintală a imaginilor privitoare la aceste momente de bunăstare. Literalmente, omul are capacitatea de a „trăi din amintiri” în vremuri de restriște – iar nu din consumarea caloriilor acumulate în stratul de grăsime. „Grăsimea” din care se hrănește omul pe timp de privațiune este „grăsimea” cerebrală, mnezică, imaginativă.

Să adăugăm la toate acestea condițiile nomadismului – și ele fondatoare – pentru omul de astăzi. Migrația, nomadismul a asigurat cele mai bune condiții ale dezvoltării imaginative a ființei umane: căci el nu poate duce cu sine decât puține lucruri. Depozitarea celor mai multe dintre acestea se face în minte, în memorie, sub formă de reprezentări. Lumea absentă, lăsată în urmă sau fondatoare este purtată de tribul nomad prin poveștile, învățăturile, miturile, dansurile lui sau sub forma unor minimale simboluri, a unor substitute miniaturale (icoane, sulurile Legii etc. etc.).

Acest text a apărut în Revista Argeș Nr. 11 (485), Noiembrie 2022

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite