Fals jurnal de ieri și de azi. Întoarcerea la Slătioara

M-am întors la Slătioara după o absență de ani de zile și m-am zbătut să intru în atmosfera locului în care am trăit o viață și din care s-au tras rădăcinile mele scriitoricești. Am avut norocul, pentru că noroc a fost, ca, în primele zile când se cuibărise în mine o teamă a unei singurătăți pe care vârsta a clădit-o peste sufletul meu, prima vizită mi-a făcut-o un vechi prieten, însoțitor de vânătoare în pădurile Măgurii Slătioarei, când eram mai tânăr, păduri pline de iepuri și de vulpi, de căprioare cu țapi și mistreți, viezuri, și de fazani și urși „furnicari”, mici cât un copil de 5-6 ani, veniți cu puii lor să scuture prunii, merii și să rupă știulețul porumbilor, pe care îi mâncau doar pe jumătate, iar uneori un țăran îl găsea pe câte un „furnicar” dormind în patul lui din pridvorul casei, ursuleți obosiți de cât mâncaseră și prăduiseră. Atunci se înmulțiseră și fazanii regali care zburau printre crengile fagilor, ori se strecurau cu o viteză amețitoare pe sub tufișurile pinilor. A fost un univers legendar, dar real, în care m-am lăsat îmbrățișat în toată copilăria și tinerețea mea.

Am mai povestit vânătorile mele cu țăranul Năiță Lucean, eroul romanului cunoscut, la viile țăranilor slătioreni, postațe de vie cât palma care spuzeau golurile spinării Măgurii Slătiorului, vii în care creșteau ca niște pomi pitici piersicii cu fructele lor cât nucile, fructe sângerânde la mijlocul lor și cu carnea parfumată, cu sâmburi tari pe care îi spărgeam cu piatra să le mâncăm și miezul. Atunci se înmulțiseră în Măgură și prepelițele, care zburau toamna înainte de a părăsi Măgura înspre țările calde în stoluri care aveau uneori darul,mai spre seară, să întunece și soarele la asfințit.

- Ce se mai întâmplă, prietene Mihai?, îl întreb eu pe însoțitorul meu la vânători, prieten care este, desigur, mult mai tânăr decât mine, viguros, harnic și împătimit de meseria lui.

- Au venit și în Măgură șacalii, s-au înmulțit și, cu o disperare de hienă, prăduiesc totul, și iepurii, și vulpile, și puii mistreților, și coboară până la poalele Măgurii și intră prin curțile oamenilor, le stârpesc și păsările curții, și cățeii mici, fiindcă mănâncă și căței. Sunt nopți când latră ca niște câini, cu glasuri țipătoare, care pătrund în somnul slătiorenilor. S-au rărit și fazanii pe care îi prind pe sub crengile fagilor, și nici urșii furnicari nu mai au curajul să vină toamna din Munții Căpățânii să mănânce merele și porumbii. Ni s-a promis de luni de zile că vor aduce în Măgură măcar zece lupi din munții romanilor, fiindcă șacalii numai de frica lupilor știu. Dar îi tot așteptăm și am ajuns să sperăm în forța lor de a-i răzbi pe șacali.

- Prepelițe mai sunt?, întreb eu.

- Uite aici, ca să încheiem povestea noastră, care văd că v-a întristat, se întâmplă în lumea asta a Măgurii un fapt pe care nu l-am mai întâlnit niciodată. Fazanii care scapă de furia șacalilor ciocnesc cu ciocul lor păgân, că,altfel, nu se poate spune, ouăle prepelițelor și le sparg. Și astfel pier și prepelițele de pădure, care nu sunt totuna  știi bine dumneata, cu prepelițele de fermă. Cele de pădure au carnea înmiresmată de buruienile și florile care cresc primăvara pe culmile Măgurii.

Așa îmi aduce aminte Mihai de vânătorile din tinerețile mele făcute atunci cu eroul meu Năiță Lucean.