Despre (unii) intelectuali, limbaj, violență simbolică și dialog (ne)democratic*

Uneori, tensiunile politice și sociale din viața unei comunități devin atât de intense, încât limbajul public ajunge să reflecte nu doar radicalizarea ideilor, ci și degradarea relațiilor interumane.

FOTO Shutterstock

În astfel de momente, intelectualii publici joacă un rol definitoriu: pot fie să calmeze spiritele, oferind explicații și repere conceptuale care să genereze înțelegere și reflecție, fie să toarne gaz pe foc, folosindu-și prestigiul academic sau cultural pentru a întreține conflictul, a-l radicaliza și a-l transforma într-o sursă de notorietate personală. Din păcate, istoria recentă a României ne arată că această a doua opțiune a fost adesea aleasă, în ciuda riscurilor pe termen lung.

Teoretic, intelectualul public este cel care traduce, pentru publicul larg, complexitățile filozofiei, politicii și culturii, contribuind la democratizarea cunoașterii și la întărirea contractului social. Habermas avertiza însă că spațiul public riscă să fie confiscat de discursuri strategice care urmăresc puterea și influența, în locul discursurilor orientate spre înțelegere rațională (Habermas, The Structural Transformation of the Public Sphere, 1962). Atunci când intelectualul, în loc să clarifice, să pună în context și să explice, recurge la etichetări injurioase, la jigniri și invective, el deteriorează calitatea spațiului public, compromițând tocmai idealul iluminist care stă la baza rolului său social.

În România postcomunistă, acest tip de intelectual a apărut progresiv, alimentat de polarizarea tranziției, dar mai ales de mediul media care a descoperit, rapid, că jignirea vinde mai bine decât argumentul. În logica teoretică a lui Pierre Bourdieu, asistăm la o schimbare a capitalului simbolic al intelectualului: de la capitalul cultural (bazat pe competență, cultură, profunzime analitică) la capitalul mediatic (bazat pe agresivitate discursivă și potențial de scandal) (Bourdieu, Despre televiziune, 1996/2007). Acest fenomen nu este specific doar României, dar în România a avut consecințe directe asupra calității democrației emergente, pentru că un public deja suspicios față de clasa politică a descoperit că nici intelectualii nu sunt imuni la aroganță, meschinărie și atacuri la persoană.

Astfel s-a creat terenul fertil pentru apariția politicienilor extremiști, care au preluat acest tip de discurs intelectual jignitor și l-au dus la un nivel de violență simbolică mult mai periculos. Ce nu s-a înțeles suficient este că stilul agresiv al unor intelectuali – chiar dacă el a fost îndreptat împotriva corupției, imposturii sau a unor fenomene reale de degradare instituțională – a validat, indirect, legitimitatea discursului jignitor ca stil retoric. Cu alte cuvinte, dacă un intelectual respectat poate insulta și umili public pe cei pe care îi consideră nedemni, de ce nu ar putea un politician extremist să facă același lucru? De ce un universitar sau un jurnalist renumit ar avea dreptul să îi numească pe unii politicieni „maimuțe”, „dobitoci”, „analfabeți”, „tâmpiți” (în unele cazuri, persoanele vizate fiind chiar premierul sau președintele în funcție), iar un lider extremist nu ar putea folosi aceleași cuvinte pentru a-i jigni pe cei care îi contestă politicile?

Această legitimizare perversă a stilului jignitor în discursul public a generat o spirală descendentă, în care tot mai multe voci – intelectuali, politicieni, jurnaliști – au apelat la atacul la persoană, la invectivă și la umilință publică, abandonând argumentul rațional și dezbaterea democratică. Sloterdijk descrie acest fenomen ca pe o formă de „cinism reflexiv” (Critique of Cynical Reason, 1983), în care sarcasmul și ironia violentă devin substitute ale gândirii profunde, oferind iluzia superiorității intelectuale, dar producând, de fapt, alienare și resentiment.

Mai grav, această schimbare de stil a contribuit la delegitimarea completă a autorității intelectuale în ochii publicului larg. Într-o societate deja marcată de neîncredere structurală în elite, jignirea venită dinspre intelectuali nu a fost percepută ca o demonstrație de adevăr, ci ca o dovadă de aroganță, de rupere de realitățile oamenilor. Astfel, mulți dintre cei insultați au căutat revanșa simbolică, îndreptându-se spre politicieni care păreau „de-ai lor”, vorbind un limbaj similar, direct, vulgar, dar măgulitor pentru orgoliul rănit de intelectualii publici.

De aici, ascensiunea rapidă a extremismului populist nu mai pare surprinzătoare. Politicienii de tip AUR, dar și alții similari în Europa Centrală și de Est, au preluat strategiile intelectuale jignitoare, le-au adaptat propriului public și le-au combinat cu teorii ale conspirației, retorică religioasă și un naționalism de esență revanșardă. Rezultatul este bâlciul generalizat în care ne aflăm azi, un spațiu public dominat de strigăte, umilințe, jigniri și amenințări, cu foarte puține insule de reflecție autentică și dialog decent.

Datele electorale recente confirmă că violența simbolică a devenit noua normă în spațiul public românesc sau, altfel spus, ne certifică ipoteza că derapajul discursiv duce, inevitabil, la derapaj electoral și la o criză democratică profundă. Când de la microfonul Parlamentului României, pe un ton de galerie, se strigă „Te agresez sexual, scroafo!” (George Simion, decembrie 2023), iar emitentul acestui „mesaj” primește aproximativ un an și jumătate mai târziu 5.339.053 voturi, adică 46,40% din voturile valabil exprimate, cu ocazia turul doi al alegerilor prezidențiale, din luna mai 2025, avem proba indubitabilă a unei largi validării a discursului public vulgar, huliganic și denigrator. Ceea ce, cu doar câțiva ani în urmă, era considerat „incident” sau „caz izolat” a devenit, în 2025, una dintre normele dominante de comunicare publică – validată de aproape jumătate dintre votanții României. În loc să fie sancționat civic, acest tip de comportament a fost răsplătit electoral.

În aceste condiții, se pune întrebarea esențială: cum poate fi recuperat discursul rațional, cum poate fi reconstruită autoritatea intelectualului public, astfel încât ea să nu mai fie percepută ca o formă de aroganță, ci ca un sprijin real pentru societate? Răspunsul nu este simplu și nu presupune doar schimbarea vocabularului, ci și o schimbare de atitudine epistemică. În tradiția hermeneuticii lui Ricoeur, intelectualul este chemat să practice o „etică a distanței” (Soi-même comme un autre, 1990), să renunțe la judecata grăbită și să cultive înțelegerea prin empatie, fără a abandona însă rigoarea critică. Cu alte cuvinte, a explica nu înseamnă a scuza, iar a critica nu înseamnă a umili.

Spațiul public românesc are nevoie urgentă de revenirea la această etică hermeneutică, pentru că demonizarea adversarului, chiar și atunci când este justificată de fapte, nu produce decât resentiment, rezistență și escaladarea conflictului. Din acest motiv, intelectualii care continuă să cultive insulta ca stil retoric contribuie, indirect, la prăbușirea chiar a ordinii democratice pe care pretind că o apără. Hannah Arendt avertiza că puterea totalitară apare atunci când spațiul public încetează să mai fie un loc al argumentării și devine un câmp de bătălie al umilinței și fricii (Originile totalitarismului, 1951/2014).

Pentru România, această lecție este mai actuală ca oricând. Avem nevoie de intelectuali care să fie conștienți de forța cuvintelor lor, de capacitatea de a genera spirale ale urii sau, dimpotrivă, de a construi punți – chiar și fragile, inițial – de înțelegere. Avem nevoie de un nou contract intelectual, în care reflecția critică să nu mai fie confundată cu jignirea, iar adevărul să nu mai fie prezentat ca o sabie menită să decapiteze simbolic adversarii. Adevărul eliberează, dar doar atunci când este prezentat ca un drum comun spre înțelegere, nu ca o armă a vanității.

Dacă nu reușim să ieșim din această spirală a jignirii generalizate, riscăm să ajungem într-un spațiu public complet erodat, în care nu mai există respect, dialog sau argument, ci doar urlete, etichete și agresivitate. Într-un asemenea spațiu, democrația nu mai poate funcționa, pentru că democrația se bazează pe rațiune comunicativă, nu pe forță simbolică. Habermas avea dreptate când spunea că democrația este un exercițiu permanent de comunicare rațională. În lipsa ei, ceea ce rămâne este un simulacru de democrație, o luptă continuă pentru dominație simbolică, în care victoria nu aparține celui mai competent, ci celui mai agresiv.

De aceea, în loc să ne mirăm că politicienii extremiști insultă (și câștigă voturi!), poate ar trebui să ne întrebăm de ce intelectualii – sau, mai exact, unii dintre ei – au renunțat primii la demnitatea limbajului și la funcția lor pedagogică, respectiv aceea de mentori morali ai spațiului public. Și poate, odată cu această întrebare, vom găsi și începutul răspunsului.