Cum sună solidaritatea europeană pe scena Ateneului

Într-o perioadă în care europenii par să tragă unii hăis și alții cea și să-și vadă doar de propriile interese, să vorbești despre solidaritatea pe bătrânul continent poate părea paradoxal. Și totuși, sub cupola Ateneului, la distanță de o săptămână, acest mesaj s-a auzit de două ori. Prima oară într-o formă muzicală, la a 200-a aniversare a primei audiții a Simfoniei a IX-a de Beethoven (care a dat și imnul Uniunii Europene, „Oda bucuriei”), iar a doua oară – în conferința susținută de economistul francez de origine română Cristian Mureșan, pe tema „Capitalismul încotro?”

La întrebarea din titlu, conferențiarul a oferit un răspuns multistratificat, bazat pe cifre și grafice elocvente. Exprimându-și încrederea că statele europene pot reuși doar împreună, colaborând, el și-a argumentat convingerea cu compararea evoluției unor țări învecinate, din interiorul și din afara Uniunii: Polonia, România și Ucraina (de dinainte de invadarea rusă). E adevărat că după 1989 startul celor trei state a fost diferit, Polonia având un avans și lansându-se rapid într-un sprint economic, însă după integrarea europeană, România a cunoscut la rândul ei o dezvoltare accelerată, susținută de fondurile comunitare, dar și de mediul de stabilitate și încredere creat de „umbrela UE” și de regulile statului de drept, mediu care a atras investiții străine. În schimb, Ucraina a rămas în urmă, nebeneficiind de motoarele Uniunii. Marea problemă a României, a subliniat vorbitorul, este corupția – „se fură masiv, primitiv, pe clanuri” – corupție care nu are însă granițe și care, la nivelul UE, ar costa, potrivit calculelor Transparency International, circa 800 de miliarde de euro.

„18 miliarde de euro sunt furate anual în România, și alte 18 nu sunt colectate” de stat, l-a completat pe Mureșan interlocutorul său de pe scenă, filozoful Gabriel Liiceanu, citând dintr-un volum în curs de apariție, semnat de Ștefan Liiceanu. Și punând la socoteală și oportunitățile pierdute în cei 17 ani scurși de la momentul integrării europene, „România ar fi putut fi astăzi la nivelul Austriei”, a adăugat omul de cultură.

De altfel, departe de a idealiza capitalismul, cei doi vorbitori au punctat și tarele acestuia, de la corupție, monopol, oligopol și cartel și până la mârșăvii și minciuni în ceea ce privește proveniența produselor, a serviciilor etc. Aceste păcate au fost totuși puse pe seama naturii umane, a puseelor de lăcomie ale oamenilor, și nu a sistemului în sine. Fiindcă ambii parteneri de dialog consideră capitalismul unicul model economic organic, natural, „nu o creație de laborator”, și care are „rezultate infailibile”. Bunăoară, dacă în anii 1980, circa 40% din populația lumii se afla sub pragul tehnic de sărăcie, trăind cu mai puțin de 2 dolari pe zi, astăzi, la un număr mult mai mare de pământeni, ponderea săracilor lipiți este de 9%. Iar asta s-ar datora capitalismului, în variatele lui forme adoptate la nivel global.

În ciuda succesului său, capitalismul este pândit de tot felul de pericole, de la intervenții perturbatoare ale actorilor publici (statul) și până la contestări din zona populistă ori extremistă. De aceea, Cristian Mureșan a avertizat că echilibrul dintre public și privat trebuie vegheat constant, pentru a se preveni distorsiunile, în vreme ce Gabriel Liiceanu a semnalat, la rându-i, că o eventuală dispariție a capitalismului, „singurul mod de a respira”, ar duce la o „asfixiere economică planetară”. Alternativa la el, comunismul, fiind cel care „a produs cea mai mare cantitate de foamete din istoria omenirii”, incluzând populațiile din Uniunea Sovietică și China.

Venit din spațiul francez confruntat succesiv cu protestele „vestelor galbene”, ale sindicatelor și altor grupuri nemulțumite, Cristian Mureșan a explicat că de pe urma globalizării au profitat, în ultimele patru decenii, două categorii: clasele mijlocii din țările emergente (iar corporatiștii români intră și ei aici) și elitele din lumea occidentală; la polul opus, perdanții se regăsesc în clasa de mijloc a lumii vestice, cu un standard de viață și cu perspective periclitate. Pe de altă parte, cele două provocări ce stau acum în fața tuturor, tranziția digitală și tranziția ecologică, ridică și ele mari probleme de adaptare, iar părți din populație le respinge, refuzând să plătească prețul implementării lor. Or, în absența grijii și empatiei față de cei care nu țin pasul cu prefacerile societății moderne și care pot deveni vehemenți în manifestări, eșecul socio-economic e previzibil.  

Tonul realist al conferențiarului a făcut loc, spre final, optimismului. Întrebat de Gabriel Liiceanu dacă România nu e oare condamnată la un final abrupt al dezvoltării, Cristian Mureșan a respins ipoteza, argumentând că oamenii au început să călătorească, să vadă – chiar și pe internet – cum este în alte părți și, făcând comparații, vor dori și la ei acasă condiții și servicii de calitate. În plus, banii europeni puși la dispoziție prin mecanismul de redresare și reziliență (PNRR) vor contribui la menținerea evoluției pozitive. Rămâne, așadar, ca românii să înțeleagă binefacerile apartenenței la o Uniune chiar imperfectă și să fie în continuare atașați de valorile ei fondatoare, interpretându-și cât mai inspirat partitura din concertul european.