Cum poţi deveni stăpânul unui continent?

Folosind forţa armelor, nimicind fără milă orice formă de rezistenţă locală, construind rapid o elită locală coruptă şi complet dependentă de noii lor stăpâni: aceasta a fost tehnica bine pusă la punct a puterilor coloniale.

 A mai existat un răspuns, cel apărut după sfărâmarea imperiilor coloniale: după câteva decenii în care fostele colonii au fost lăsate în mod democratic să trăiască bucuria proaspetei lor independenţe transformată rapid în cumplite războaie civile tribale, fostele metropole s-au întors, încercând, la fel de nemilos ca mai înainte, să profite de singura valoare ce-i interesa, adică resursele naturale. Pentru a se implanta din nou, au folosit cea mai ieftină şi eficientă armă din vechiul arsenal, favorizând o confruntare  tribală, oferindu-i arme şi susţinere logistică celor care în promiteau concesionarea unor zone întregi pentru exploatare.

Desigur, Africa a fost, este şi va rămâne pentru foarte mult timp miza reală şi cea mai importantă a tuturor confruntărilor de acum, nou Eldorado nu numai pentru bogăţiile sale tradiţionale şi zăcămintele sale enorme, de mare puritate şi aflate la mică adâncime.

Africa a devenit marea miză strategică pentru două motive suplimentare. Pe de o parte, descoperirea unor noi rezerve de petrol şi gaze, dar şi de minereuri rare despre care se ştie deja că vor fi prioritare oentru industriile viitorului. Pe de altă parte, multiplicând exponenţial interesul provocat de raţionamentele economice, grupele de analiză şi prospecţie ale unor servicii de informaţii au transmis de ceva timp liderilor politici politici datele orivind creşterea demografice în următorul secol pe continentul african în general şi în zona sub-sahariană în special. Din aceste considerente, raţionamentele geo-strategice pe termen lung şi foarte lung au arătat foarte limpede că acolo va fi marele teren de vânătoare al viitoarelor jocuri de putere.

Dintr-o simplă întâmplare, departe de Europa, am asistat la o reuniune neoficială de tip “cafea-fursecuri” la care participau consilieri specializaţi în decizii strategice şi generali pensionari. Iar întrebarea centrală era când urmează să vedem că “scenariul african” trece la un stadiu superior, când se va cunoaşte marele câştigător al jocurilor şi se va vedea valabilitatea ofertei sale de tip salt tehnologic de tip salt civilizaţional. O discuţie fascinantă, de mai multe zile,cu grafice, scheme şi scenarii evolutive pe computer.

Problema nu era “ce poate oferi acum Africa”. Asta se ştia foarte bine. Primul punct serios de discuţie a fost, pe bază de imagini satelitare, “ce ar putea oferi Africa şi care sunt obstacolele majore în faţa investiţiilor în zonele interesante”. Erau pe listă noile zone în care prospecţiile indicaseră deja perspective colosale, dar care erau parţial sau aproape în întregime “neutralizate” de costurile uriaşe presupuse de operaţiunile militare de securizare a zonelor respective, cele mai multe aflate sub stăpânirea organizaţiilor teroriste locale, afiliate fie la ISIS, fie la Al-Qaeda, într-atât de influente, încât se constituie şi acum drept stat în stat.

Şi atunci ce soluţie există? Să apară un gigant care să fie gata să investească economic în programele naţionale de dezvoltare ale ţărilor respective, în infrastructurile lor critice, aşteptând inevitabilul: gigantul extern se transformă în forţă hegemonică locală, regională sau continentală, cu un control direct în reţelele esenţiale ale vieţii economice şi sociale a ţărilor respective. Şi, de atunci, cine va fi noul jucător? Era citat exemplul ofensivei chineze din Africa, cu caracteristicile sale unice.

Astfel, chinezii i-au lăsat pe toţi ceilalţi să deplaseze structuri majore de forţe militare în încercarea de securizare a unor teritorii de interes economic, cu cheltuieli enorme şi rezultate ridicole. Raţionament care se poate exemplifica, de-a lungul timpului, prin marile operaţiuni americane, ruseşti sau ale unor state europene pentru pacificarea de zone în Africa, favorizarea unor mişcări majore de contestare a regimurilor dictatoriale înlocuite cu teroarea altora sau a celor din ISIS sau închirierea serviciilor unor companii private de securitate pentru închiderea, cât se putea, a unor perimetre în jurul exploatărilor miniere sau petroliere. Între timp, chinezii au oferit statelor africane împrumuturi mai mult decât considerabile şi au finanţat, în parteneriat cu companii locale, proiecte majore de infrastructură în toate domeniile, fără să existe atacuri teroriste importante asupra obiectivelor respective şi nici răpiri de personal chinez. 

Rezultatul? În acest moment, China deţine 55% din datoria externă a Kenyiei şi 70% din datoria publică bilaterală a Camerunului, iar în Angola, fiecare dintre cei 29 de miliane de locuitori datorează Chinei suma de 745 de dolari! China a oferit ţărilor africane împrumuturi în valoare totală de peste 140 miliarde de dolari. În consecinţă, împrumuturile chineze în favoarea ţărilor africane reprezintă azi peste 20% din totalul datoriilor externe ale ţărilor din Africa subsahariană, spre exemplu. China a finanţat mai mult de 3.000 de proiecte de infrastructură critică. Spre exemplu, în Kenya, linia de cale ferată Nairobi-Mombassa (inaugurată în mai anul trecut şi finanţată de China Eximbank). sau din Nigeria  Dar şi este un furnizor masiv de mărfuri foarte diverse şi la preţuri abordabile, plus o amplă gamă de servicii. Investiţiile chineze în Africa au fost de 2,4 miliarde $ în 2016 şi anul trecut au crescut la 2.9 miliarde $. Sunt 2500 de companii chineze în Africa şi sunt înregistraţi aproximativ 1 milion de oameni veniţi din China. Dacă mai doriţi un argument, reţelele internet şi telefonie sunt dominate de compania ZTE care furnizează serviciile strategice pentru mai multe capitale africane.  

Sunt investiţii care fac parte dintr-un program mai mult decât ambiţios la care chinezii lucrează de peste două decenii, asamblându-şi acum, piesă după piesă, punctele de sprijin economic–civil şi militar pentru asigurarea sustenabilităţii şi securităţii rutei aferente din Noul Drum al Mătăsii.

Sigur că ştiau de la început că orice investiţie în Africa, în acele ţări în care războiul civil este realitate cotidiană şi răsturnarea de guverne un sport naţional, reprezintă un risc asumat. Dar nu numai că l-au acceptat, ci au împrumutat atât de mult ţările respective încât supravieţuirea acestora devine posibilă doar prin bunpăvoinţa creditorului care mai amână o perioadă scandenţele deja demult depăşite. Sau, după caz, poate primi în compensaţie drept de exploatare unică a unei zone “interesante”.

Nu este o preluare ostilă de teritorii de tip neo-colonialist, este mai degrabă o construcţie inteligentă şi minuţioasă a unei hegemonii de tip nou bazatre pe considerente economic şi o logică militară. Dar - şi aici îmi reamintesc de discuţia de care vă vorbeam, a existat o expunere lungă a unuia dintre invitaţi, intervenţie care atunci mi se părea de domeniul SF. Mi-ar reconsiderat complet opiniile, asistând la alte dezbateri pe aceeaşi temă, în diverse instituţii bruxelleze. Ce spunea omul respectiv? Că toate argumentele şi motivaţiile pe care le identificăm pentru ofensiva chineză sunt incontestabil reale şi se aliniază din ce în ce mai rapid pe măsură pieţe sunt părăsite de foştii mari actori tradiţionali. Dar, în adâncime, atât chinezii cât şi câteva state din UE, marii lor competitori actuali pe piaţa africană, au pregătit oferta următoare, cea bază pe tehnologiile “de sertar” de tipul instalaţiilor foarte ieftine pentru desalinizarea apei de mare, instalaţii de forare de ultra-mare capacitate care să ajungă la rezervele de apă potabilă identificate în mai multe ţări din zona sub-sahariană, capacitate tehnologică pentru exploatarea unor cariere de minereu din viitoarea cerere mondială precum şi soluţiile accesibile de conversie a energiei solare, oferite gratuit pentru fiecare oraş şi mai ales pentru aşezările izolate, instalaţii super-ieftine de panouri solare pentru gospodăriile individuale..

Cine va face asta va dispune de accesul la bogăţiile Africii, iar asta va fi un argument hotărâtor în obţinerea unui loc dominant la masa la care se discută în acest moment refacerea hăţilor de putere. Din nefericire, cu nonşalanţă şi din prostie pură, România a reuşit ca, de la Revoluţie încoace, să piardă poziţiile excepţionale şi contactele incredibil de preţioase pe care le avea în cea mai mare parte a statelor africane, Şi nici acum nu îmi pare că destinaţia africană ar fi printre priorităţile programelor româneşti, chiar dacă ţări ca Franţa, Germania, Italia încep să mizeze sume mari în marea loterie africană. Şi se vorbeşte despre o extensie a Drumului Mătăsii spre ţări africane în care interesele istorice ale ţărilor amintite se mai fac încă simţite...un parteneriat China-UE susţinut în contra-partidă în Europa prin favorizarea activităţii din marile porturi în care chinezii deţin deja pachetul majoritar de acţiuni. Şi se mai spune că asta s-ar integra perfect în obiectivele Pactului mondial privind migraţia, China, pare-se oferind asigurări că se pot realiza în urgenţă, cu echipamente ieftine, zone de relocare a migranţilor în diversele ţări africane care şi-au exprimat deja disponibilitatea în acest sens.  

Click pe hartă pentru a mări

Nu ştiu dacă, la noi, cineva are timp şi chef să studieze “axele de dezvoltare” indicate pe hartă sau să descifreze natura ponderii economice chineze pe continentul african. Păcat, pentru că alţii asta fac ştiind că acolo, în Africa, va fi noul motor economic economic şi strategic al dezvoltărilor viitoare.