Codul Magdalenei VIDEO

Maria Magdalena (Rooney Mara), „pescăriţă de oameni“

EVANGHELIE O Maria Magdalena „la zi“, adaptată ideologiilor la modă, dar şi conformă cu ultimele cercetări asupra personajului istoric, ne este prezentată în filmul omonim, cu Rooney Mara (fostă Lisbeth Salander în filmul lui David Fincher) în rolul titular.

Trebuie spus de la bun început că acesta nu este un film religios, chiar dacă el are premiera la noi în această Săptămână Sfântă (dar şi Săptămâna Luminată, pentru credincioşii catolici). Nu este însă nici un film deşănţat political correct, care să mustească de feminism, anticlasism, multiculturalism şi alte ideologii la modă. În „Maria Magdalena“, cocktail-ul ideologic este exact cât trebuie, nici prea-prea, nici foarte-foarte. Filmul este mai degrabă o reconstituire realistă a „unor“ întâmplări din anul 33 „era noastră“ (aşa cum glăsuieşte insertul iniţial: „C.E.“, „common era“, pentru a face clară ancorarea non-creştină, „post-umană“ şi post-occidentală, a realizatorilor peliculei).

Gnoză şi feminism

Maria Magdalena a mai fost portretizată pe marele ecran de numeroase ori, inclusiv în calitate de soţie a lui Iisus şi mamă a copiilor săi (Barbara Hershey) – în filmul lui Martin Scorsese „Ultima ispită a lui Iisus“ (1988), după romanul lui Kazantzakis –, dar, de data aceasta, pentru prima oară are propriul său film. Era şi timpul, pentru că feminismul este, totuşi, ideologia dominantă planetar a timpurilor noastre. Totodată, scenariul filmului (Helen Edmundson şi Philippa Goslett, aşadar două doamne) este, cum spuneam, o reconstituire istorică a vieţii Mariei Magdalena, în lumina ultimelor interpretări asupra personajului (considerată multă vreme prostituată, în urma unei „defăimări“ a unui Papă Leon, a fost reconsiderată recent de Vatican ca tovarăşă a Mântuitorului).

Iisus (Joaquin Phoenix) + Maria Magdalena (Rooney Mara) = Love, e-adevărat în filmul de faţă strict platonică

În filmul lui Garth Davis (autor, în 2016, al succesului „Lion“, din care-o aduce şi pe interpreta principală, carismatica Rooney Mara), Maria Magdalena este nu numai unul dintre apostolii lui Iisus, al 13-lea, ci şi singura, dintre cei apropiaţi acestuia, care-l înţelege cu adevărat, care realizează misiunea reală a nazarineanului. „Mary“ este cea care pricepe, spre deosebire de ceilalţi 12, că „împărăţia lui Dumnezeu“ pe care-o predică profetul nu este totuna cu Palestina asuprită de romani, cu „Ierusalimul eliberat“ (aşadar că Jeshua nu-i un zelot ordinar), cu alte cuvinte „nu e din lumea aceasta“. Să nu uităm însă că acest ascendent al Mariei Magdalena asupra celorlalţi „tovarăşi“ ai lui Iisus este o veche idee gnostică.

„Magdalena, spune drept...“

De-aici până la sugestia că Iisus a fost soţul „femeii fatale“ din Magdala şi a avut copii cu ea, nu a mai fost decât un pas (făcut, pe această filieră gnostică, de ficţiuni moderne precum „Codul lui da Vinci“). Filmul de faţă nu merge atât de departe, ci se păstrează destul de cuminte aproape de linia traiectului christic prezentat de Biblie. Profetul trebuie să moară pentru a-şi împlini destinul, pentru a ne mântui, şi exact acest lucru îl explică Maria (una dintre femeile care sunt primele care-l întâlnesc pe Mesia după Înviere), mai ales în lungile discuţii pe care le are cu „iscarioteanul“ Iuda (Tahar Rahim). Acesta însă nu mai are răbdare să aştepte venirea „Împărăţiei lui Dumnezeu“ şi-l trădează pe profet pentru a urgenta lucrurile – sugestie tot dintr-o Evanghelie gnostică, cea a „lui Iuda“, publicată recent.

Dacă apostolii sunt femei, de ce n-ar fi şi viitorul sfânt Petru interpretat de un african-englez, Chiwetel Ejiofor („12 ani de sclavie“)? Nu asta-i important, ci că actorul surprinde perfect esenţa personajului, fixaţia sa pe o idee, în cazul de faţă rebeliunea contra romanilor („Vade retro, Satana“, îi spune Iisus într-o sevenţă biblică neinclusă în film). „Cireaşa de pe tort“ este însă interpretarea lui Iisus, asigurată de excelentul actor american Joaquin Phoenix. Hristos-ul său este unul torturat, turmentat (în sensul de chinuit), cu un aer de personaj shakespearian, care-şi smulge aproape din sine cuvintele atât de aşteptate de ceilalţi. E o versiune departe de interpretările tradiţionale ale personajului, de tip Powell/Zeffirelli.

Info

Maria Magdalena / Mary Magdalene (coproducţie, 2018)
Regia: Garth Davis
Cu: Rooney Mara, Joaquin Phoenix, Chiwetel Ejiofor

3 stele

PORTRET DE REGIZOR

Nicholas Ray – regizorul-cult pentru generaţii de cinefili

Dacă în această perioadă pre- şi post-pascală spectatorul simte nevoia să vadă filme cu subiect biblic, în speţă ecranizări ale vieţii Mântuitorului Iisus, este bine să facă acest lucru şi cu filme bune, care să însemne ceva din punct de vedere cinematogafic. De aceea, dacă în anii trecuţi, cu această ocazie, am prezentat regizori precum Carl Th. Dreyer (în ideea redării miracolului pe ecran) sau Franco Zeffirelli (autorul capodoperei „Iisus din Nazaret“, atât de des prezentată pe micile ecrane în această perioadă), continuăm acum cu americanul Nicholas Ray, autorul uneia dintre cele mai substanţiale transpuneri cinematografice ale vieţii, morţii şi Învierii lui Iisus, filmul „King of Kings“ / „Regele regilor“, în 1961. A fost surprinzătoare această peliculă în cariera lui Ray, pentru că regizorul era deja socotit unul al „rebelilor fără cauză“, ceea ce i-a asigurat un statut de idol pentru autorii modernişti ai Noului Val francez şi cei care i-au urmat.

„Rebel fără cauză“ al Hollywood-ului

Important este, însă, că „King of Kings“ a ieşit bine, căpătând repede calitatea de clasic, chiar dacă interpreţii principali, Jeffrey Hunter (Iisus), Siobhan McKenna (Fecioara Maria) sau Carmen Sevilla (Maria Magdalena), nu erau chiar ceea ce se cheamă vedete. Punând accentul pe existenţa fizică a Mântuitorului Iisus, filmul era unul mamut, ca toate producţiile hollywoodiene ale vremii pe această temă: 2 ore şi 48 de minute, aproape 3 ore. Odată rodat, Ray va continua cu un alt epic, „55 de zile la Pekin“, în 1963: 2 ore şi 34 de minute, cu Charlton Heston şi Ava Gardner.

Nicholas Ray s-a născut, sub numele de Raymond Nicholas Kienzle, pe 7 august 1911, în orăşelul Galesville, Wisconsin, cu o descendenţă germană şi norvegiană. Celebritatea şi-o câştigă în anii ’50, ca nonconformist al Hollywood-ului (aflat, în acea decadă, într-o perioadă foarte conformistă), cu filme ca „Johnny Guitar“ (1954) şi, mai ales, „Rebel fără cauză“ / „Rebel Without a Cause“ (1955), devenit vestit ca unul dintre cele trei filme în care-a jucat legendarul James Dean.

Ray este, la prima vedere, un banal cineast de gen, dar „atitudinea“ de care vorbeam îl va face, în decadele următoare, favoritul mai ales al autorilor de film europeni, aflaţi la ora modernismului şi-a „noilor valuri“. Astfel încât ultimele luni de viaţă ale lui Ray (suferind de o boală incurabilă) sunt documentate de germanul Wim Wenders în emoţionantul documentar „Lightning Over Water“ („Nick’s Film“, 1980), care devine şi ultimul film semnat de regizor, ca Nick Ray, acesta încetând din viaţă pe 16 iunie 1979, la New York.

Top 5 filme importante

1. Rebel fără cauză (SUA, 1955)
2. Johnny Guitar (SUA, 1954)
3. In a Lonely Place (SUA, 1950)
4. The Savage Innocents (coproducţie, 1960)
5. King of Kings (SUA, 1961)

Doi regizori-cult: Samuel Fuller si Nicholas Ray (dreapta). Ray a murit la 67 de ani, de cancer la plamani, Fuller s-a stins la 85, din cauze naturale.