Cât de sustenabilă este creşterea?

0
0

Nu în mod surprinzător, echilibrele macro şi sustenabilitatea creşterii economice revin în atenţie. Anul 2016 are un deficit programat al bugetului public de 2,9% din PIB, adică mai mult decât o triplare a deficitului ESA (metodologia UE) din 2015, sau o dublare a celui pe cash (cum calculează FMI).

Şi deficitul structural se măreşte în aceeaşi măsură. Dacă prognoze ale MFP vorbesc de un deficit de cca. 2,8% în 2017, analize ale Comisiei Europene şi ale unor instituţii financiare internaţionale plasează deficitul bugetului la peste 3% din PIB. Sunt presiuni asupra bugetului ce nu sunt internalizate în prognozele actuale. De exemplu, o lege unitară a salarizării ar însemna, după estimări conservatoare, cel puţin 2% din PIB. Fie o aplicare eşalonată, şocul cumulat pentru buget este considerabil. Şi chiar dacă am presupune creştere de productivitate în sectorul public, influenţa pe partea de cheltuieli este mare. Schimbarea de direcţie faţă de consolidarea fiscală de până în 2015 ia vederea şi are loc într-o Europă învolburata, incertă.

Există argumente ce pledează pentru creştere de cheltuieli în sectoare cheie ale economiei care se confruntă cu exod de capital uman; este vorba de sănătate în special, care suferă şi de deturnare masivă de bani publici. Dar nu pot fi ignorate echilibrele macroeconomice, chiar dacă trebuie soluţionate urgenţe de natură structurală. La un seminar privind creşterea economică în România poziţia MFP a fost că spaţiul fiscal este limitat şi că nu se poate da curs noii propuneri de scădere a CAS considerându-se însă că dinamica economică actuala are tracţiune pe fond. Fostul negociator şef al FMI în relaţia cu România, Jeffrey Franks, a recurs la o formulare de genul 3,5% creştere medie pe termen lung este preferabilă uneia de 4,5% stimulate, care să conducă la o recesiune; există opinii ce susţin impulsionarea cererii interne.

Cred că nu trebuie confundate câteva planuri de discuţie: unul al politicilor macroeconomice; altul ce ţine cont de ciclul financiar internaţional; un plan al politicilor industriale şi structurale (care includ reforme structurale); chestiunea distribuţională, a veniturilor; şi modelul de creştere.

Politici macroeconomice

Oricât am gândi în termeni de modificări structurale ţintite în economie, o creştere puternică a deficitelor nu te poate lăsa indiferent. Mai ales când are loc prin stimularea consumului şi când deficitul structural al bugetului se duce către 3%. Oricât ar fi de aproximative estimări cu care operăm, suirea deficitului structural este mare. Dinamica cererii interne a beneficiat de reducerea nu nejustificată a TVA la alimente şi servicii alimentare şi „repararea” unor venituri ale bugetarilor, dar faptul în sine este de judecat. Mai cu seamă că, în aceeaşi perioadă, a continuat scăderea investiţiilor finanţate din resurse proprii ale bugetului (nu fonduri europene). Se poate gândi că aceasta mărire de venituri măreşte numai temporar creşterea economică, că turaţia peste potenţial a PIB-ului (ceva peste 4% faţă de să admitem 3-3,2%) este acceptabilă o perioadă de timp dacă există un output gap negativ --asa cum s-a întâmplat în perioada 2001-2004; ca o creştere peste potenţial acum nu va continua fără o accentuare a investiţiilor private şi o absorbţie crescută de fonduri europene (faţă de noul hiatus din 2016), fără investiţii majore în infrastructura de bază; că ciclul financiar actual nu are, nici pe departe, puterea celui de acum 15 ani, reflectată atunci în mersul creditării şi care a condus la deficite externe mari chiar dacă economia românească mergea sub potenţial.

Este de notat că deşi deficitul de cont curent a fost mic în ultimii ani, chiar sub cel al bugetului public,  reapare fenomenul „deficitelor gemene”; deficitul bugetului este determinant pentru cel de cont curent (2,9 faţă de probabil 2% din PIB al doilea). Ai zice că nu este un deficit extern alarmant şi că poate fi lesne finanţat din intrări de fonduri europene şi investiţii străine directe, balanţa de plăţi fiind în surplus dacă punem la socoteală alte resurse intrate în ţară. Dar socoteala ocultează un fapt: mizăm în mod substanţial pe resurse primite în echilibrarea conturilor externe. Şi se vor simţi în timp mai mult repatrieri de profituri. Totodată, am subestima volatilitatea şi incertitudinile enorme din economia globală.

Fără controlul deficitelor, îndatorarea bugetului poate cunoaşte efectul bulgărelui de zăpadă dacă economia ar încetini mult şi plăţile serviciului ar creşte de la 1,7-1,8% din PIB în anii din urmă. Economisirea internă a crescut substanţial că pondere în PIB, dar aceasta este rezultat mai degrabă al scăderii masive a investiţiilor  (cu peste 8% din PIB faţă de 2009). Deşi numeroase investiţii au fost aiurea, în non-tradables, căderea nu este irelevantă. Dacă facem abstracţie de inflaţie şi curs de schimb, limitarea îndatorării publice (că pondere în PIB) cere ca rata creşterii economice să nu fie inferioară celei a datoriei publice – o cerinţă foarte pretenţioasă. Într-o lume tot mai complicate este bine să fie limitată îndatorarea.

Ciclul de afaceri şi cel financiar

Comparaţia 3,5% mai stabil vs. 4,5% instabil are sens dacă avem în vedere o suprastimulare ce conduce la dezechilibre periculoase. Dar formularea este de pus în relaţie cu ciclul financiar. Chiar dacă ar fi o politică macroprudenţială viguroasă, intrări, sau ieşiri mari de capital pot da peste cap echilibre interne şi externe. Avem aici nu numai experienţa autohtonă (vezi anii 2006-2008, cu dezechilibre externe de două cifre), ci şi cea din euroarie, din alte economii mai puţin dezvoltate din UE, care au fost invadate de capital atras de randamente percepute ca fiind mult superioare. Spania a avut în mod recurent deficite publice scăzute şi tot a ajuns în necaz din cauza supraîndatorării sectorului privat. Ce nu s-a remarcat probabil la seminarul MFP este că FMI acceptă acum teza că mişcări de capital completamente neîngrădite pot fi nocive; este ceea ce spune şi Helene Rey cu a sa „trilema” (imposibila coabitare între politica monetară autonomă, mişcări de capital libere şi stabilitate a cursului de schimb) devenite „dilemă”. În fapt, politici macroprudenţiale sunt un eufemism pentru intervenţii administrative asupra mişcărilor de capital. În UE, politici macroprudenţiale la nivel naţional greu pot avea eficacitate fără colaborarea autorităţilor de reglementare.

Politici active (industriale) şi evoluţii structurale

România a înregistrat câştiguri de productivitate importante în ultimele două decenii, în mare parte ca rezultat al infuziilor de capital; aşa se explică mărirea PIB/loc la paritatea puterii de cumpărare la cca. 55% din media în UE28, faţă de 22-23% cu peste 15 ani în urmă. Sunt două observaţii de făcut. Aceste câştiguri au fost în largă măsură obţinute întrucât economia funcţiona mult în interiorul posibilităţilor de producţie, cu mari rezerve de eficientă. Nu au fost rodul în primul rând al unor politici guvernamentale. Câştigurile pe lanţul valorii adăugate sunt tot mai dificile în lipsa unor tehnologii tot mai performante. Aşa cum se remarcă adesea acasă şi în analize ale unor experţi străini, România se bizuie mult pe forţa de muncă plătită cu bani puţini, deşi are lucrători cu bună calificare, are sectoare unde excelează (vezi IT). Experienţa unor economii emergente arată că dezvoltarea nu se poate rezuma la deschidere economică şi liberalizare, privatizare. Fără pieţe nu te poţi dezvolta, dar trebuie să le şi „învingi” pentru a trece în liga economiilor dezvoltate.

„Capcana venitului mediu’’ apare când o economie nu are capacitatea de a inova. Această preocupare o au şi economişti din Polonia, Ungaria etc. când fac aluzie la nevoia de a avea mai multă forţă de inovare autohtonă, de a avea companii autohtone mai puternice. Cifre utilizate de Cristian Socol privind productivitatea totală a factorilor (ZF, 16 iunie) nu sunt de neglijat, dar reflectă probabil şi tăieri de costuri la sânge în ani de criză şi revenirea economică după căderea dramatică a producţiei. Este de prezumat că firme cu operaţiuni internaţionale au mărit exportul din România pentru a beneficia de costuri cu munca inferioare în condiţii de criză. Mai relevante decât comparaţia cu euroaria ar fi date privind ţările baltice, Ungaria şi Polonia. Export dinamic poate coabita cu creştere de dezechilibre dacă cererea internă este stimulată excesiv, dar această situaţie nu este un optim. La un moment dat, un dezechilbru bugetar mare, care ar fi însoţit de deficit extern important ar cauza neplăceri de balanţă de plăţi.

Este de văzut dacă dinamica totală a factorilor de producţie va continua în acelaşi ritm în anii ce vin. Oricum, avem cale lungă până la a poseda o politică activă care să însemne investiţii mai mari în educaţie, în cercetare şi dezvoltare, legături mai strânse între mediul industrial şi cel academic, sprijin guvernamental pentru anumite sectoare (în afară de IT), dezvoltarea insfrastructurii etc. Avem nevoie de o bancă de dezvoltare, de capitalizarea mai puternică a CEC Bank (este un eşec că nu am capitalizat această bancă în condiţiile în care bănci străine îşi reduceau expunerea pe România). Şi este mai mult decât deconcertant că nu am trimis măcar un proiect calificabil pentru Planul Juncker (că am ajuns să ni se sugereze un program de refacere a sistemului de irigaţii cu bani europeni). Sunt presiuni şi pe piaţa forţei de muncă ca efect al emigraţiei intense.

Distribuţia veniturilor

FMI, în analize din ultimii ani (vezi Jonathan Ostry şi alţii) şi OCDE pun accent mai mare pe relaţia între distribuţia veniturilor şi creşterea economică; este o schimbare de optică majoră şi care se produce şi ca urmare a eşecurilor unor programe ce au dus austeritatea, tăieri de cheltuieli publice la extrem şi care au condus la mari tensiuni sociale. În această discuţie intră şi distribuţia valorii adăugate în societate între muncă şi capital. Nu numai că această relaţie este de interes în sine, dar reclamă şi analiza acţionariatului; cu cât ponderea capitalului străin este mai mare, cu atât repatrierea profiturilor devine o variabilă mai semnificativă pentru venitul naţional consumat şi balanţa de plăţi. Ar mai fi de analizat aici structura capitalului, distribuţia pe sectoare şi înclinaţia de a înveşti în domenii cu valoare adăugată înaltă. Pe acest fir ajungem din nou la politici publice. Dar, una este să ai politici publice care să urmărească evitarea de fracturi sociale, să distribuie cât de cât echitabil povara ajutărilor, să sprijine domenii cu valoare adăugată înaltă şi formarea de capital autohton în sectoare cheie şi altceva să ignori echilibre de bază. Mai ales în economii care sunt puternic dolarizate (euroizate) şi care au legături puternice cu economii mari.

Modelul de creştere economică

Creşterea economică bazată pe intrări de capital străin şi creditare are limite. Şi lumea în care trăim este alta, mult mai incertă şi volatilă. Este nevoie de rădăcini mai puternice pentru economie; este nevoie ca investiţiile să se bizuie şi pe resurse interne, pe capital autohton responsabil. Raportul subunitar depozite-credite în sectorul bancar, de-euroizarea ca tendinţă, creşterea exportului de servicii IT şi alte modificări în structura exportului sunt de salutat.

                                         ***

Este posibil să ajungem la un potenţial de creştere de peste 4% din PIB, dar trebuie să investim mai mult şi mai bine, să luptăm eficace împotriva hoţiei din sectorul public, să acordăm atenţie cuvenită educaţiei; să combatem mai eficace evaziunea, care ne ţine cu veniturile fiscale la cca. 28% din PIB – între cele mai scăzute în Uniune, să construim un alt model de creştere. Franks, experţii Comisiei, ar trebui să se aplece mai mult asupra evaziunii fiscale, care priveşte mari „ofensatori ai legii”, companii mari ce practică preţuri de transfer pe scară largă. Este firesc să deplângem distribuţia valorii adăugate în România (numai 31% pentru munca salariată, deşi cifra subestimează venituri subterane), dar acest dezechilibru al veniturilor nu poate fi corectat principalmente prin creştere de salariu minim. Politici industriale, politici publice în ansamblu, o strategie de dezvoltare care să promoveze capitalul autohton responsabil, educaţie de calitate (inclusive învăţământ profesional), cercetarea şi dezvoltarea tehnologică, industriile creative, dezvoltarea infrastructurii de bază, trebuie să joace un rol esenţial în acest scop.

Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite