Biden-Xi, partidă de șah pe mai multe etaje și cu participanți multipli?

În diverse situații, mi s-a permis să asist la dezbaterile și demonstrațiile care însoțeau diverse simulări de conflicte, în condiții și locații diferite, cu implicarea unor state sau presupunând ciocnirea unora dintre alianțele existente sau a unora ad-hoc.

Foarte stimulative, dar, cum dovedește realitatea de acum, depășite în esența lor. Tabla de șah globală a dispărut ca atare de multe decenii, transformându-se într-un joc nou, cu reguli oarecum fluide și rapid schimbătoare în descrierea cărora este folosită mecanica cuantică: în esență, este vorba despre un joc de șah care înglobează, simultan, mai multe partide care se desfășoară în paralel, pe etaje diferite, de către jucători individuali sau în echipă, victoriile sau înfrângerile având uneori valoare cumulativă, alteori decisive pentru a elimina din ecuație un spațiu sau altul, anulând unul sau altul dintre etajele competiției prezente și, mai ales, pentru a crea un avantaj în ceea ce se presupune că vor fi zonele viitoare de atac/apărare.

În consecință, fiecare dintre jucători poate evolua chiar singur, pe spații mici și pe termen scurt. Cu cât jocul merge mai sus pe verticală, el tinde să cumuleze valorile de joc ale echipei proprii sau a celor aliate și, ca atare, să se apropie de momentul în care adversarii vor fi obligați să accepte o formulă de confruntare, niciodată  finală, dar care, în funcție de importanța mizelor, să poată conduce la una dintre cele patru soluții logice: pierdere/câștig, remiză sau șah etern.

Aceasta este ultima variantă pe care o favorizează analiștii de risc din echipele care fac simulările strategice înaintea unor întâlniri de importanța globală ca cea de săptămâna viitoare dintre președinții Biden și Xi.  Nimeni nu poate pierde fără costuri enorme și consecințe globale, nimeni nu poate câștiga fără să implice situații conflictuale multiple, nimeni nu are (sau nu mai are) puterea de a impune o remiză în orice condiții deoarece, în spate sau la alte nivele ale jocului propriu, are de răspuns în fața propriilor aliați și intereselor lor financiare și politice.

Deocamdată, există doar câteva certitudini. În primul rând, din punctul meu de vedere, este aceea că nu convine nimănui prelungirea situațiilor conflictuale  de acum, cu un cost enorm politic, uman, material și doar cu perspectiva de a se inflama pe mai departe datorită ambițiilor disperate ale unor micuți lideri locali care sunt acum cu spatele la zid și vor să continue confruntările militare, cu orice preț și în orice condiții.

Nu e ceva nou numai că, în paralel, s-a mărit numărul jucătorilor care pot urca la cel mai înalt nivel al competiției, odinioară rezervată doar exponenților tradiționali ai fostei lumi bipolare. Atunci se ajunsese, pentru lunga perioadă a Războiului Rece, la înțelegerea necesității acceptării „războiului etern” ca formă a nevoii de supraviețuire a celor două imperii, realitate evaporată odată cu prăbușirea unui dintre sisteme. Evaluarea de atunci s-a dovedit incompletă și, din această cauză, fundamental greșită: jucătorul strategic rămas nu avea să stăpânească jocul decât un foarte scurt răstimp, evenimentele eliberând în fapt celelalte jocuri simultane pe noua verticală a puterii. Noii veniți sunt cei care, de ani de zile, se adună în structurile proiectate la inițiativa chineză, adică Organizația de Cooperare de la Șhanghai și, acum BRICS +, reprezentând interesele „Sudului Global”, BICS +, foarte puternica structură și în evoluție globală deschisă.  

Și aceasta poate fi, pe fond, tema reuniunii: harta zonelor reale de influență și modul în care pot fi securizate interesele  fiecăreia dintre grupele de participanți. Fiecare dintre părți a investit imens în proiecte enorme și e greu de crezut că nu vor accepta o soluție tip „șah etern”, chiar dacă toți știu că va fi vorba despre un „etern provizoriu” gândit să dureze măcar câteva decenii, pentru a ieși din situația actuală, costisitoare și  creatoare de tensiuni inutile deoarece implică, după cum se vede, costuri politice neașteptate și de dimensiuni greu de prevăzut.

Este posibil, chiar probabil, ca această discuție urgentă despre închiderea conflictelor din Ucraina și Israel să fie parte dintr-un acord care, în contra-partidă, să deschidă negocierile (acum „înghețat”) de oarece timp, pentru modificarea structurii Consiliului de Securitate din care, cum spun unele surse, să facă parte cel puțin trei dintre noii membri BRICS + (Brazilia, Egipt și Arabia Saudită, la care s-ar putea adăuga și Turcia) alături de Japonia, Germania și Australia.  Ceea ce ar putea readuce în joc, eficient, Organizația Națiunilor Unite acum incapabilă să mai îndeplinească rolul de moderator internațional asumat prin Cartă.

Poate face asta o simplă reuniune la nivel înalt? Desigur că nu, dar poate da un semnal. Pozitiv sau negativ. Deschizând sau închizând jocurile pentru toți ceilalți. Dar, extrem de important, pentru opinia publică, profund marcată de ceea ce simte deja ca urmări profund negative ale succesiunii și suprapunerii de situații conflictuale și crize. Iată un indicator extrem de precis: săptămâna aceasta, institutul de sondaj Gallup a publicat un sondaj care demonstrează scăderea masivă a sprijinului popular pentru trimiterea de ajutoare suplimentare pentru Ucxraina:n41% dintre americani spun că SUA fac prea mult pentru sprijinirea Kievului., 33% spun că SUA fac ceea ce trebuie și 25% sunt de părere că nu este destul.  Evoluția este fulgerătoare, deoarece, în urmă cu doar trei luni, procentul respectiv era de doar 24%. În consecință, echipele de consultanți politici șu analiștii sunt acum obligați să vadă cum asta va influența alegerile de anul viitor sau dacă ar fi de folos un mesaj de speranță în urma Summit-ului Biden-Xi.

Noi ne poziționăm în funcție de ce se va decide la Bruxelles, chiar dacă nu se aude niciun politician român vorbind despre aceste subiecte primejdioase. Dar UE este profund interesată de sensul discuțiilor de la Summit, deoarece asta va influența direct și masiv, viitorul câtorva dintre marile sale strategii, cea digitală, cea de producție de mașini electrice sau cea de eficiență energetică (printre multe altele). Deocamdată, suntem „competitori sistemici” în relația cu China. Este un nivel al jocului ai cărui parametri nu sunt stabiliți de europenei. Suntem oare pregătiți pentru o schimbare de paradigmă, dacă și când va fi cazul, adică atunci când vom vedea care sunt hărțile asupra cărora s-a căzut de acord și pe unde trec magistralele energetice, cele de transport terestru și autostrăzile digitale?