„Afganistanul” societății noastre de astăzi - între ideologie și crizele care vor mai veni
0Înaintea iernii care va veni și a problemelor care vor mai urma, deopotrivă interne și externe, acum avem un mic timp de respiro. O mică perioadă în care încă mai putem încerca să privim lucrurile obiectiv, fără a fi încă prinși în vâltoarea evenimentelor și a crizelor, și încă mai putem să ne facem o idee bună despre ce am putea face ca să trecem mai ușor peste toate.
Și să mai vedem ce am făcut greșit până acum. Pentru că, odată ce problemele se vor precipita, va fi mult mai greu.
Analiză realizată de Matei Blănaru*
Nu vom încerca să preconizăm toate problemele care pot să apară, deja vedem și auzim în mass media o multitudine de prognoze despre crize, probleme reale sau potențiale. Nu vom încerca nici să le evaluăm gravitatea potențială a fiecăreia, există specialiști pentru toate acestea. Ci noi trebuie să ne ducem cu analiza un pic mai departe și trebuie să vedem ce am putea face ca să trecem cu bine peste orice și oricât de grave ar veni, peste toate, indiferent ce va fi. Acesta trebuie să fie obiectivul nostru.
Iar asta înseamnă că trebuie să ne aplecăm și asupra a ceea ce este probabil cea mai sensibilă, dar și cea mai gravă problemă dintre toate – propria noastră societate și felul în care o tratăm prin campaniile de comunicare publică sau strategică, de foarte mult timp.
Pentru a trece de toate crizele care vor urma, indiferent de cât de grave vor fi, trebuie să consolidăm propria societate din toate punctele de vedere, dar mai ales societal. Iar ca să ne consolidăm din punct de vedere societal, pe lângă măsuri economice și securitare esențiale, trebuie în primul rând să ne gândim la unitate. Cum creăm unitate în societate, aceasta trebuie să fie preocuparea numărul 1 a oricărei strategii de comunicare actuale. Nu propagandă ideologică, nu propagandă politică, ci trebuie să ne concentrăm pe scopurile esențiale ale comunicării publice, ale comunicării strategice.
Iar aceste scopuri esențiale sunt, așa cum spunea în lucrarea „Comunicarea publică” unul dintre cei mai relevanți cercetători în domeniu, Pierre Zémor: „comunicarea publică este comunicarea formală, care tinde către schimbul și împărtășirea de informații de utilitate publică și spre menținerea liantului social, a căror responsabilitate revine instituțiilor publice.” (pag. 27) Așadar, schimbul și împărtășirea de informații de utilitate publică și menținerea liantului social trebuie să fie interesul și scopul principal al instituțiilor publice atunci când vorbim despre comunicare. Dar mai ne interesează pe noi astăzi doar informarea adecvată a societății și menținerea liantului social sau de fapt comunicarea publică a devenit doar un instrument de propagandă politică și ideologică? Pentru că, dacă este așa, efectele sunt și pot fi extrem de grave.
Vom exemplifica asemănarea problemelor din societatea noastră cu cele care au dus la dezastrul din Afganistan, iar prin societatea noastră nu înțelegem doar cea din România, ci în context mai larg, incluzând în special societățile din Europa și din America de Nord.
Afganistan
Din mai multe părți s-au semnalat dezinteresul, incapacitatea, sindromul de superioritate al părții americane în raport cu societatea din Afganistan, care au dus, toate acestea, și ele, la dezastrul ulterior de acolo.
Dezinteresul. Aici putem citi despre corupția care a compromis în mare parte idealul democratic în fața cetățenilor afgani. Într-un alt articol aflăm despre „Aparate de zbor de jumătate de miliard de dolari care au zburat în jur de un an. Un hotel uriaș de 85 de milioane de dolari care nu s-a mai deschis niciodată și se dărăpănează. Uniforme de camuflaj pentru armata afgană al căror model capricios costă 28 milioane de dolari în plus. O facilitate de sănătate care este listată ca fiind în zona Mării Mediterane. Acestea sunt o parte dintr-un catalog de plângeri de „risipă, fraudă și abuz” adresate împotriva eforturilor de reconstrucție ale Statelor Unite în Afganistan, un efort totalizând 145 miliarde de dolari pe parcursul a peste 20 de ani, plângeri făcute de către propriul inspector general al Statelor Unite în război. Dar auditurile amănunțite care detaliază aceste descoperiri au fost, în cea mai mare parte, înlăturate la cererea Departamentului de Stat, care invocă îngrijorări de securitate.” Iar dacă noi ne imaginăm că toate aceste acte de corupție de mai sus au fost făcute independent de către conducerea afgană, fără ca partea americană să știe ceva, fără, în cel mai bun caz, dezinteresul acestei părți, ne înșelăm.
Iată cum, din diferite motive, propriul efort uriaș de democratizare din partea SUA, efortul financiar uriaș depus, a fost compromis de utilizarea neadecvată a acestor resurse uriașe și a compromis acest efort uriaș în ochii populației locale. Foarte asemănător cu ce se întâmplă de mulți ani cu o mare parte a eforturilor financiare din partea României pentru Republica Moldova, eforturi care, de multe ori prin concursul unor părți atât de la București, cât și de la Chișinău, nu ajung acolo unde ar trebui să ajungă sau, cel puțin, nu în totalitate și nu sunt prezentate așa cum ar trebui să fie nici de către cei de la București, nici de către cei de la Chișinău – adică drept un ajutor normal de la români pentru români. Ba, chiar mai mult, în mod paradoxal, aceste ajutoare de multe ori nu fac decât să întărească o identitate stalinistă așa-zis „moldovenească”, prin definiție, de la origine menită a fi o armă împotriva identității și populației românești.
Ca să schițăm o concluzie foarte directă a celor de mai sus, în Afganistan s-a încercat o democratizare făcută nedemocratic. Care, fără să fim surprinși, și-a ratat scopul. Dar a fost mai mult decât atât.
Complexul de superioritate. Iată ce se spune o analiză din Washington Post despre complexul de superioritate afișat acolo, care a dus la o neînțelegere și la o lipsă a dorinței de a înțelege în mod adecvat societatea de acolo: „Liderii SUA trebuie să scape de acest impuls cruciat și de un complex de superioritate morală în relațiile internaționale, care a făcut mai mult rău decât bine națiunii. În schimb, ar trebui să recunoască limitele abordărilor de tipul „hard power” și să arate modestie, prudență și respect pentru alte culturi.” Cuvintele-cheie de aici sunt „complex de superioritate morală” și „modestie, prudență și respect”.
Dar nu cumva, inclusiv în societatea noastră, avem un complex de superioritate morală afișat cu larghețe, inclusiv dispreț uneori, în mass media, în campaniile de comunicare sau luările de poziții publice, la adresa unei largi categorii de cetățeni? Nu cumva ne lipsesc și nouă exact „modestia, prudența și respectul” față de cei care, ideologic vorbind, au alte opinii?
Incapacitatea. Într-o altă analiză disponibilă aici, semnată de F.B. Suciu și Ionel Muntele, ni se spune că „Și Moscova, și Washingtonul au fost nevoite să se retragă din Afganistan, pentru că deși au câștigat războiul, au pierdut în cele din urmă pacea. Nu au identificat și nu au aplicat o soluție politică viabilă pentru a asigura stabilitatea spațiului afgan, prin raportare la situația lui specifică din punct de vedere socio-cultural.” Și URSS și SUA „Au urmărit, astfel, să exporte sistemele lor politice într-o țară aflată într-un stadiu avansat de islamizare”. Și, din nou, avem o observație referitoare la corupția de acolo: „De asemenea, regimurile susținute de Moscova, respectiv Washington au acționat pentru centralizarea puterii și favorizarea grupurilor care li s-au asociat.”
Nu mai vorbim de faptul că, pentru un succes al abordării militaro-politice în respectiva zonă, s-au bazat pe elemente corupte ale societății, după cum am arătat și mai sus, dar acest lucru, în afară de faptul că el contravine teoriei sistemelor respective (adică cel comunist și cel democratic), nu a făcut decât să compromită aceste sisteme în ochii populației locale și, mai mult, în momentele-cheie dificile aceste elemente corupte nu au făcut decât să abandoneze totul și să fugă, așa cum s-a întâmplat cu fostul președinte afgan.
Societatea noastră
Ajungând la societatea noastră, dacă am menționat mai sus că dezinteresul, incapacitatea și complexul de superioritate al părții americane în raport cu societatea afgană au pregătit terenul pentru dezastrul ulterior, trebuie să ne întrebăm dacă nu cumva exact aceleași lucruri le facem și noi în societățile noastre - ne mai interesează cealaltă parte din societate, mai suntem capabili să îi înțelegem îngrijorările și preocupările, o considerăm inferioară a priori și „din Evul Mediu” doar pentru că din punct de vedere ideologic este altfel?
Atunci când ideologia într-o societate are mai mare însemnătate decât unitatea societății, decât relațiile sociale interumane obișnuite, atunci acea societate este posibil să fie în proces de destructurare. Cel puțin aceasta ne-a arătat istoria în privința tuturor ultimelor ideologii din secolul trecut. Și, din nou, aici nu mă refer doar la societatea românească, ci la societățile noastre din Europa, în ansamblu, chiar și America de Nord sau și altele. Ceea ce s-a întâmplat în Afganistan se poate întâmpla propriilor noastre societăți.
Iar toate semnalele actuale, creșterea populismului de stânga și de dreapta, creșterea extremismului de dreapta și de stânga, arată că oamenii nu își mai găsesc locul. Pentru că o parte a societății sau, mai bine spus, discursul public și, uneori chiar cel strategic, dar și politicile implementate nu mai vor să îi includă pe toți, vor doar să aibă dreptate - bineînțeles, dreptate din punctul de vedere al unei ideologii sau alteia. Discursul public sau uneori chiar cel strategic a ajuns teren de luptă ideologică sau de propagandă ideologică, nu mai este terenul comun unde se întâlneau interesele și unde erau deopotrivă reprezentate și vizate toate segmentele unei societăți. Nu, deloc. Discursul public, comunicarea publică și, uneori chiar cea strategică, au ajuns câmp de bătălie. Cât de departe este aceasta de ceea ce spunea mai sus Pierre Zémor că ar trebui să fie funcțiile de bază ale unei comunicări publice, în care nu se mai respectă nici informarea obiectivă a cetățenilor (influențată ideologic) și nu se mai urmărește nici menținerea liantului social - chiar dimpotrivă, anumite categorii de cetățeni fiind periodic ostracizate, ridiculizate, de parcă nu am mai avea nevoie de ei. Iar atunci când ei cad în plasa propagandei rusești, a fake news-urilor sau a teoriilor conspirațiilor tot noi ne mirăm că, iată, unde sunt ei, de parcă nu noi i-am împins acolo de multe ori prin comunicările și atitudinile noastre elitiste și disprețuitoare. Sigur că dacă noi îi împingem, acești oameni vor cădea iremediabil în plasa fake news-urilor rusești și a propagandei, Rusia îi așteaptă cu brațele deschise. Dar noi de ce am face asta? Doar ca să ne dovedim nouă înșine câtă dreptate ideologică avem noi și cât de rătăciți sunt ceilalți? Dar dacă noi suntem cei care îi trimitem pe drumul greșit, pentru că nu ne place de ei, de ideile lor, atunci noi cum suntem? În timp ce facem exact jocul Rusiei care nici nu are nevoie să creeze breșe noi în societățile noastre, doar le exploatează pe cele create cu generozitate de noi înșine.
Sigur, destructurarea societății de care am spus mai sus nu se va definitiva mâine. Tocmai de aceea sunt atât de periculoase aceste procese, pentru că nu se întâmplă imediat și ne dau falsul sentiment de siguranță că totul este în regulă și facem bine tot ceea ce facem. Până când ajungem la evenimente dramatice și apoi nu mai știm cum am ajuns acolo. Dar tot această desfășurare graduală a procesului de destructurare este și cea care ne dă posibilitatea să reversăm procesul, dacă ne dorim și dacă suntem capabili să facem compromisuri ideologice (deși aici, de fapt, este o contradicție intrinsecă, pentru că ideologiile prin definiție susțin că dețin adevărul suprem și nu vor să facă niciun compromis cu nimeni, niciodată - dar aici este diferența majoră între ideologie și umanitate - ideologia nu face compromisuri, noi, între noi, oamenii, cetățenii, trebuie să facem dacă într-adevăr ne pasă unii de ceilalți).
Până atunci, însă, pare că deseori mergem pe exact același drum pe care a mers și dezastrul Afganistanului, adică al dezinteresului, al incapacității de a îl mai înțelege pe celălalt, al sindromului de superioritate în care ideologia noastră ne spune că noi avem întotdeauna a priori dreptate, iar toți ceilalți greșesc cu siguranță pe orice subiect, din clipa în care abordează subiectul. Această siguranță infailibilă pe care o conferă apartenența la o ideologie este înspăimântătoare sau ar trebui să fie pentru orice societate - pentru că renunțăm la liberul arbitru, renunțăm la interesul de a mai asculta pe altcineva pentru că ar putea să aibă dreptate, pentru că am putea învăța ceva de la el sau pur și simplu doar pentru că îl respectăm ca simplu om.
Dar ce să mai învățăm de la celălalt atunci când nouă ni se spune că avem deja toate răspunsurile raportat la orice problemă umană sau societală? Doar în tehnologie se recunoaște că mai avem de învățat, în rest deja credem că avem toate răspunsurile, iar de multe ori cercetările noastre nu le facem decât ca să ne confirme cât de multă dreptate avem noi și cât de mult greșesc ceilalți. Ajungem, pe unele paliere, la o abordare a științei ca pe o dogmă, care nu mai poate fi pusă sub îndoială, uitând că de fapt doar punerea la îndoială a ceea ce credeam că știam ne-a adus până aici astăzi. Iar pe ceilalți îi ironizăm, râdem de ei de parcă ar fi vreo curiozitate antropologică, la fel cum îi priveau exploratorii britanici sau francezi sau germani pe băștinașii continentelor pe care le explorau. Exploratori pe care astăzi îi blamăm pentru atitudinea lor, dar pe care le-o copiem întrutotul din punct de vedere societal și ideologic. Dar nu așa merg lucrurile într-o societate. Sau, cel puțin, nu așa ar trebui să meargă într-o societate pe care ne-am dori-o funcțională și prosperă pentru mult timp de acum înainte.
Exemple
Înspre încheiere, să dăm și câteva exemple punctuale la ce ne referim:
1. Integrarea actuală și incluziunea de care tot auzim vorbind, de fapt nu se referă la toată lumea, așa cum am putea crede - se referă doar la grupuri sexuale distincte, rasiale sau etnice distincte, culturale distincte (astfel poate fi interpretată alăturarea religiei cu alte „credințe”), persoane cu dizabilități, vârstă sau „identități LGBTIQ”, dar nu se referă la grupuri ideologice distincte, nu se referă sub nicio formă la cei ce nu sunt de acord cu politici sau ideologii actuale. De ei parcă ni se spune că nu avem nevoie, dacă nu sunt ca noi. Pe ei trebuie ori să îi convertim, ori să îi facem să plece. Pentru că însăși această orientare a incluziunii spre grupuri rasiale, culturale, sexuale este conferită de ideologie. Iar ideologia dusă la extrem, prin excelență nu acceptă nicio altă ideologie. De astfel de lucruri trebuie să ne ferim, de „ochelarii de cal” puși de către o ideologie, oricare ar fi această ideologie, de stânga, de dreapta sau „de centru”. Dacă vrem să vedem un alt exemplu șocant de politici motivate ideologic, care au dat greș, iată un exemplu recent din Marea Britanie, aici.
Cu siguranță și grupurile rasiale, culturale diferite sau sexuale de mai sus sunt și ele parte a societăților noastre, cu siguranță trebuie să se simtă incluse în societate, dar de ce să faci aceasta excluzând alte grupuri deja existând în societate, care pe deasupra sunt și mult mai numeroase decât primele? Poate părea șocant, dar politicile actuale și campaniile de comunicare publică asta fac. Din orice punct de vedere, securitar, societal, economic, este imposibil de argumentat, de validat această excludere, care este validată exclusiv ideologic. De ce să faci aceasta neținând cont de „specificul local socio-cultural”, așa cum s-a arătat și mai sus? Cu atât mai mult cu cât autorii și actorii acestor politici ar trebui teoretic să susțină și să reprezinte acest „specific local socio-cultural” inclusiv prin fișa postului. Iată, așadar, ideologia care se manifestă atât prin comunicarea publică, cât și prin politicile implementate.
Dar lucrul care ar trebui să ne intereseze, mai ales astăzi, este unitatea - doar unitatea unei societăți ne va trece cu toții peste perioadele grele, doar unitatea unei societăți va da ocazia tuturor membrilor ei să își atingă potențialul maxim de dezvoltare uman, personal, dar și colectiv. Doar o societate unită poate trata și diversele afecțiuni psihologice de care suferă tot mai mulți oameni, doar o societate unită poate face față multiplelor amenințări la securitatea națională care se proliferează peste tot. Și, până la urmă, oricât de mult am încerca să ne dovedim nouă înșine că nu este așa, doar într-o societate unită oamenii se simt în siguranță, se dezvoltă armonios, au încredere unii în alții și societatea devine complet funcțională, așa cum cu toții ne dorim.
Rămâne să ne întrebăm acum ce fel de societate vrem să construim noi - vrem să construim o societate unită, bazată pe încredere, pe uman, sau vrem să construim o societate pură din punct de vedere ideologic, a nu-știu-câta din ultimele 2 secole?
Oricât de apetisante par unele ideologii, oricât de „fără nicio pată”, așa cum crede Erdogan despre imperiul pe care și l-ar dori acum sau despre Imperiul Otoman, mai devreme sau mai târziu își dovedesc cu toate limitările, lipsa de înțelegere, rigiditatea, cu efecte devastatoare asupra societății umane în ansamblu și asupra indivizilor la nivel personal. Astfel se întâmplă dezumanizarea, atunci când oamenii ajung doar niște cifre, așa cum suntem cu toții oripilați că s-a întâmplat în secolul trecut. Credem că, din istorie, ar fi trebuit să învățăm cu toții până acum că nicio ideologie nu ne scutește și nu trebuie să ne scutească de efortul de a-l înțelege pe celălalt și de a-l accepta ca făcând parte din aceeași societate cu noi. Societate care este în primul rând intrinsec umană, adică ne aparține tuturor, nu doar unora sau altora.
În final, probabil că este un lucru simplu la mijloc: este vorba despre foarte mult stres, foarte multă oboseală în societate, iar oamenii au nevoie să creadă că sunt de partea corectă a lucrurilor (uimitor ce trăsături dramatice a căpătat această „parte corectă” de-a lungul istoriei), că fac ceea ce trebuie sa facă - iar pentru că ei nu mai au puterea, energia sau disponibilitatea de a căuta ei înșiși să vadă dacă sunt de partea corectă a lucrurilor, au nevoie să creadă în narațiunile ce li se servesc. Iar foarte mulți ajung să ia totul de-a gata atunci când li se propune o narațiune de tipul: „e în regulă, știm că ești obosit, nu mai este nevoie de niciun efort ca să te apropii de celălalt, ca să îl înțelegi pe celălalt, ca să te înțelegi pe tine însuți - îți spunem noi cum stau lucrurile: dacă ești alături de noi, ești un om bun, modern, superior, iar despre ceilalți deja știi tot ce trebuie să știi, ceea ce îți spunem noi, nu îți mai bate capul cu ei.”
2. Green Deal. Ca să dăm încă un exemplu de politici motivate ideologic, amintim Green Deal. Faimosul Pact Verde pentru care am făcut cu toții un pact cu... Moscova, în detrimentul securității noastre naționale a tuturor din Europa. Acum încă nu vorbim prea mult despre acestea, dar va veni iarna. A nu se înțelege că nu trebuie protejat mediul înconjurător, că nu sunt anumite schimbări climatice care ne afectează tot mai mult – indiferent de motivul lor, aceste lucruri sunt extrem de reale, nu trebuie sub nicio formă să cădem în cealaltă extremă, care pretinde în mod absurd că nu ar fi așa.
Însă, atunci când ne pasă de mediu, nu ar trebui să ne preocupe în mod practic și faptul că aici, în România, vedem cu toții cum dispar toate pădurile din jurul nostru? Peste tot, fie munte, deal sau câmpie, există exploatări forestiere absolut peste tot și în fiecare zi apar noi și noi firme de exploatare forestieră. De acestea nu ne pasă? Pentru că, atunci când vor mai veni inundații, atunci când vor mai veni secete sau valuri de căldură, aceste păduri vor fi mai importante decât orice altceva, dar nu le vom mai avea.
Pentru că Ministrul Mediului se opune strategiei Uniunii Europene pentru protejarea pădurilor și ne spune că „sistemul este bine reglementat” în România (nu știm pentru cine), deși noi cu toții știm ca nu este așa, noi îl iertăm pe ministru din punct de vedere ideologic și îl lăsăm în pace să facă ceea ce face, pentru că ne oferă la schimb mașinuțe electrice. Astfel, noi suntem bine din punct de vedere ideologic, ne cumpărăm mașini electrice și ne spunem că suntem oameni buni și am făcut un lucru bun pentru mediu, pentru lume, ne instalăm într-o zonă de confort ideologic din care nu mai vedem cum dispare mediul înconjurător de lângă noi, cum dispar pădurile de lângă noi, despre care același Ministru ne spune de fiecare dată că „sistemul de gospodărire a pădurilor din România e bine reglementat şi sever”. Deși, numai un activist pentru mediu din Suceava identifică aproape săptămânal nereguli și potențiale complicități între autorități și firmele de exploatare a lemnului într-o singură zonă mică din țară. Dar oare ce se întâmplă în celelalte zone din țară care nu au un alt activist acolo care își riscă la propriu viața pentru a da în vileag ilegalitățile comise? Nu este nevoie să ne imaginăm, pentru că se vede cu ochiul liber, în ciuda asigurărilor domnului ministru că sistemul nu este doar bine reglementat, ci și sever!
Iar la fel cum se întâmplă la acest capitol trebuie să fim conștienți că este posibil să se întâmple deja și la nivel mai mare, general, uman, societal. Cu efecte asemănătoare celor din Afganistan sau celor al inundațiilor, valurilor de căldură, alunecărilor de teren și secetelor ce vor veni din cauza lipse pădurilor, lipsei concrete a mediului înconjurător pe care ne dorim atât de mult să îl protejăm.
Iată ce preconiza o analiză din presa americană din 2020 referitor la New Green Deal. Și nu putem spune că a greșit cu ceva până acum: „Măsuri climatice extrem de costisitoare și de ineficiente ca Green New Deal îi vor face pe europeni să stea mai prost și din punct de vedere economic și din punct de vedere al mediului înconjurător.” Perfect adevărat pentru ce vedem astăzi în România. Dar, sigur, dacă din punct de vedere ideologic totul a fost validat, mergem înainte. Dacă înainte de războiul din Ucraina Federația Rusă era preferată ca partener, îngrijorările de securitate fiind lăsate la o parte pentru ca ideologia să poată fi implementată, astăzi parteneriatele cu tot felul de state din zona Golfului sau din Asia pentru asigurarea de energie lasă îngrijorările legate de drepturile omului pentru mai târziu, tot într-un efort uriaș de a dovedi tuturor că ideologia a avut dreptate. Ideologia trebuie mereu să aibă dreptate. Chiar dacă Federația Rusă nu a fost partenerul visat cu ochii deschiși de la Berlin sau Paris, ideologia se reconfigurează și trebuie să aibă dreptate. Cu orice preț. Până atunci, prețul îl vom plăti cu toții din buzunarele noastre, atât economic, cât și societal.
Iată o comparație foarte bună dintr-un articol din Foreign Policy, disponibil și aici, din timpul altei crize majore din 2008-2010, în care ni se spunea limpede, la fel de valabil și astăzi, că ar cam fi timpul să schimbăm unele lucruri: „În termeni simpli, vedem astăzi că SUA și o mare parte din Europa am fost ca niște petrecăreți veseli care ne-am bucurat de un tur plăcut, dar lung al barurilor. Dar în cele din urmă petrecerea trebuie să ia sfârșit, se întoarce seriozitatea și trebuie înfruntată starea de rău de după. (...) Dacă această analiză este măcar parțial corectă, atunci vom avea nevoie să regândim la modul cel mai serios marile strategii atât în Europa, cât și în SUA. Vor trebui făcute unele alegeri dificile și concepțiile obișnuite despre lume și platitudinile familiare nu ne vor ajuta prea mult. Experiența este o trăsătură valoroasă pentru cei care fac politicile în timpuri normale, dar de asemenea îi poate orbi pe aceștia atunci când apar noi circumstanțe și învățăturile convenționale nu mai sunt relevante.” Cred că putem fi cu toții de acord că acestea sunt iarăși vremuri „de noi circumstanțe”, dar că între timp „turul barurilor” a continuat pentru foarte mulți și seriozitatea nu a revenit deloc la cel mai înalt nivel.
3. Pandemia. Cu siguranță cea mai traumatizantă criză pe care au traversat-o societățile noastre în ultima perioadă a fost criza pandemică. Criză traumatizantă pe care, paradoxal, campaniile de comunicare publică și strategică au făcut-o chiar și mai traumatizantă decât trebuia. Iar pe societatea fragmentată care a intrat în această criză pandemică, toate campaniile de comunicare publică și strategică au reușit să o scoată chiar și mai fragmentată din pandemie decât era înainte.
De ce și cu ce preț s-a făcut aceasta? De ce nu s-a venit cu mesaje care să unească societatea, în primul rând, în loc de mesaje care să fisureze societatea pe falii ideologice? De ce s-a alimentat ura generată ideologic într-o societate, cu aspecte oribile și dintr-o parte și din cealaltă, disprețul, sindromul de superioritate menționat mai sus în cazul Afganistanului, care face atât de mult rău și poate îndepărta definitiv o societate de la mesajele pe care încercăm să le transmitem? Mesaje care, de multe ori, sunt cele corecte. Dar felul nostru de a fi, de a le transmite, sunt cele care compromit aceste mesaje.
Ca să exemplificăm, cu siguranță că democrația, în cazul Afganistanului, era mesajul corect de transmis - dar modul în care a fost transmis a fost profund greșit, marcat de complexul de superioritate, de dispreț și de colaborarea cu elemente corupte locale care au discreditat profund pe cei care doreau să implementeze democrația. Așadar, societatea de acolo a văzut pe cei care predicau corectitudinea, drepturile omului, șansele egale într-o societate, cum au mizat pe elementele corupte din acea societate care alimentaseră și înainte și alimentau și acum exact această lipsă de șanse egale, această incorectitudine sau sfidau drepturile omului în acea societate. După toate acestea, nu este greu de imaginat de ce democratizarea Afganistanului a dat greș.
Pentru că, așa cum spunea un profesor afgan, Zaker Hussain Ershad, în cadrul unei conferințe recente, democrația nu trebuie să fie un lucru sezonier, ci trebuie crescută, nu doar plantată pur și simplu. Orice grădinar ar ști diferența dintre una și cealaltă, la fel cum în relațiile internaționale, dacă într-adevăr suntem preocupați de acest aspect, dacă vrem ca ceva „să se prindă”, nu putem deloc neglija aspectele societale – ceea ce totuși s-a făcut. În plus, trebuie să fim conștienți că această cădere a Afganistanului a reprezentat o înfrângere și pentru democrația liberală de peste tot în lume, a continuat prof. Ershad. Oamenii își pierd încrederea în ea, iar dacă este aplicată și susținută ca în Afganistan, atunci din punct de vedere sociologic este de înțeles de ce oamenii își pierd încrederea. Nu ne putem permite să o compromitem, cu toate acestea asta s-a făcut în Afganistan în văzul lumii. Iar la sfârșit profesorul a punctat că dacă am privi democrația drept un instrument cultural, iar nu drept un concept politic impus asupra unei populații, atunci din nou reiese nevoia stringentă de a ajuta oamenii să internalizeze acest concept mai întâi, nu să îl aplici direct. Cu superioritate, aroganță, am adăuga noi, sau cu ajutorul unor elemente locale profund corupte și lipsite de legitimitate morală în fața propriului popor și fără a ține cont de specificul local. Dar aceste lucruri, din păcate, s-au întâmplat exact așa.
Iar referitor la celălalt exemplu, cu siguranță că vaccinarea a salvat în multe cazuri vieți. Dar atunci când elemente lipsite de încredere într-o societate, așa cum este clasa noastră politică actuală, încearcă să o implementeze cu forța, în lumina unor multiple nereguli și lipsă de transparență pe multiple planuri, dublat de faptul că strategia de comunicare publică a apărut cu astfel de mesaje în care o parte a societății a fost catalogată drept „teroristă” sau „analfabetă funcțional” pentru că nu dorește să se vaccineze sau nu erau de acord cu măsurile autorităților, mai putem să ne mirăm că societatea noastră a ieșit și mai fragmentată din această criză? Și mai putem să ne mirăm că rezultatul campaniei de vaccinare a fost și mai slab? Cu siguranță că, dacă ar fi fost o abordare în care nu s-ar fi adus în discuție obligativitatea vaccinării, în care nu s-ar fi jignit cu dispreț o parte a societății, mult mai multă lume s-ar fi vaccinat. Dacă această campanie de comunicare publică s-ar fi axat pe obiectivele principale ale comunicării publice menționate de Pierre Zémor mai sus, adică informarea și menținerea liantului social, societatea ar fi ieșit mult mai coagulată din pandemie și, posibil, chiar mai vaccinată. Dar greșeala majoră a fost că s-a considerat și impus a priori drept obiectiv principal vaccinarea, iar nu unitatea societății în ansamblul său. Și s-au ratat ambele obiective, și vaccinarea și unitatea societății.
La fel cum în Afganistan obiectivul principal a fost probabil vânătoarea teroriștilor, controlul sau alte scopuri politice (politica internă a SUA a fost mereu un factor extrem de important) și geopolitice, iar nu democratizarea societății. Și au ratat ambele scopuri, și democratizarea și controlul. Dacă ar fi reușit o democratizare a societății, promovarea de persoane integre la conducere, afganii nu ar mai fi avut nevoie de trupele americane să le apere democrația, și-ar fi apărat-o ei înșiși. Dar, în condițiile care au fost așa cum au fost, mulți au avut impresia că nu au mai avut pentru ce să lupte. Impresie profund greșită, de altfel, pentru că regimul taliban este mult mai rău decât ce a fost înainte, dar deja este mult prea târziu pentru aceste conștientizări acum.
Trebuie să realizăm însă că această criză trecută a fost doar un episod. Dorim să abordăm la fel și crizele următoare? Chiar se merită să fracturăm cu orice preț o societate doar din cauza credințelor noastre ideologice, de orice fel ar fi ele?
Concluzii
Cu toate cele de mai sus spuse, până la urmă multe dintre ele sunt doar costuri materiale. Vom trece și peste această iarnă, într-un fel sau altul, pădurile le vom putea replanta odată, când vom înceta să îl mai credem pe Ministrul Mediului că totul este perfect în regulă, deși vedem limpede cum se rad pădurile, însă costurile societale vor fi mult mai greu de remediat. Încrederea se câștigă mult mai greu, unitatea se sudează mult mai greu într-o societate și poate dura mai mult decât creșterea unei păduri de la zero. Tocmai de aceea acestea ar trebui să fie prioritățile noastre astăzi, unitatea, coagularea societății, să nu le luăm de-a gata nici pe acestea, nici preceptele unei ideologii care se consideră a priori infailibilă, la fel ca toate ideologiile.
Complexul de superioritate, afișat cu generozitate pe o mulțime de site-uri sau televiziuni de „analiști”, de „influenceri” sau de „jurnaliști” cu siguranță nu ajută la o reconciliere în societate, ci, dimpotrivă, alimentează cu dispreț și inconștiență falii deja existente, antagonisme sau neîncredere deja existente. În urma cărora, să nu ne facem iluzii, vom avea cu toții de suferit, într-un fel sau altul. Asta trebuie să înțelegem înaintea problemelor care vor veni - nu are cum să ne fie bine unora fără ceilalți. Cu atât mai mult nu are cum să ne fie bine unora „puri” din punct de vedere ideologic fără cealaltă parte din societate, considerată „impură” ideologic sau „învechită”. Cealaltă parte din societate care sunt de multe ori chiar rudele noastre, părinți, frați, surori, colegi ș.a.m.d.
Este nevoie de noi toți, iar exact acest aspect esențial este trecut cu vederea de orice campanie de comunicare publică sau strategică, de la orice nivel, de foarte mulți ani. Poate nu ar fi rău să se pună accentul de data aceasta pe coagularea societății, iar nu pe transmiterea de mesaje ideologice, pe propaganda ideologică, de orice fel ar fi ea.
Nu putem să prevedem toate crizele care vor urma și nici să le apreciem întrutotul gravitatea. Dar ce putem să facem este să ne pregătim pentru oricare dintre ele construind o societate mai puternică, mai unită. Iar aceasta nu o vom putea face prin intransigență ideologică, ci doar prin compromisuri și prin o adevărată înțelegere sau măcar respect și a celuilalt, oricine ar fi acest „celălalt” într-o societate, prin întoarcerea la sensul primordial al politicilor și comunicării publice, acela de creare și de menținere a liantului social.
„Pacea este mai mare decât dreptatea”, spune o vorbă înțeleaptă, pe care, mai ales în acest context dominat de război și de conflicte, radicalisme interne și externe, nu ar fi rău să ne-o reamintim.
*Matei Blănaru este cercetător asociat la Centrul de studii sino-ruse (CSSR) din cadrul Institutului de Științe Poitice și Relații Internaționale „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române (ISPRI).
Se încarcă comentariile...
