Video Când natura răzbună neglijența oamenilor. Inundațiile din Praid amintesc de dezastrele miniere care puteau fi prevenite
0Furia apelor a fost necruțătoare cu Salina Praid, mina de sare și atracția turistică în jurul căreia s-a dezvoltat economic întreaga regiune. Dezastrul de la Praid nu este un accident izolat: de-a lungul timpului, fenomenele naturale și lipsa măsurilor de prevenție, au cauzat alte dezastre miniere.
Salina Praid, una dintre cele mai vechi exploatări de sare din România, ar putea avea soarta altor foste mine de sare care s-au prăbușit și, în timp, au format lacuri saline. De la începutul lunii mai, în urma ploilor abundente din regiunea Harghitei, salina a fost inundată de apele râului Corund, al cărui debit a fost de aproape 100 de ori mai mare decât în mod normal.
Inundații devastatoare la Praid
După inundarea minei Praid și a bazei de tratament, unii localnici au acuzat conducerea companiei miniere Salrom de modul în care a gestionat salina, susținând că nu a reușit să prevină inundațiile. Salina Praid a mai fost inundată și în trecut din cauza infiltrațiilor, însă niciodată șuvoaiele pârâului Corund nu au produs astfel de pagube.
„Compania n-a vrut ajutor. Acum, când au început lucrările în regim de urgență, deja era prea târziu. Au încercat să oprească inundația cu beton proaspăt. Asta e dovada supremă a incompetenței”, relata un localnic, în timpul unei acțiuni de protest la poarta exploatării miniere, organizată la sfârșitul lunii mai.
Marți, ministrul Economiei, Bogdan Ivan, a anunțat că interiorul salinei este monitorizat cu ajutorul unor scanere cu tehnologie avansată. Acestea sunt folosite pentru cartografierea subsolurilor și pentru evaluarea gradului de eroziune. Soluțiile pentru evacuarea unei părți din apă vor fi stabilite ulterior.
„Deocamdată, nu există semne de prăbușire iminentă a salinei, iar sufuziunile din mina veche s-au oprit, ceea ce este considerat un semn pozitiv. Prioritatea autorităților este protejarea populației și, dacă va fi posibil, redeschiderea segmentului turistic al minei”, a declarat ministrul.
Potrivit acestuia, mina Iosif, înființată în 1762 și distinctă de Salina Praid, a fost sursa infiltrațiilor de apă în salina folosită pentru vizitatori. Aici s-au înregistrat sufuziunile, adică dizolvarea și transportul de nisip și sare prin apă, ceea ce a dus la formarea unor goluri în subteran. Aceste procese au început duminică, dar nu au avut o evoluție semnificativă, ceea ce este considerat un semn bun, a mai spus ministrul.
Deși nu au făcut victime, inundațiile din Salina Praid reprezintă un dezastru pentru comunitatea locală. Mina de sare oferă locuri de muncă pentru mai mult de 150 de localnici, iar salina, unde funcționează și o bază de tratament, este vizitată anual de peste 400.000 de oameni.
Măsurile de prevenire luate la timp de autorități ar fi putut limita efectele inundațiilor, susțin unii localnici.
Când natura răzbună neglijența oamenilor
Dezastrul de la Salina Praid amintește de alte evenimente asemănătoare, petrecute în urma exploatărilor miniere. În 2010, un crater uriaș a apărut în centrul orașului Ocna Mureș, după surparea unor galerii subterane ale minei de sare. Prăbușirea din subteran a devastat un supermarket, mai multe case și o porțiune de drum.
Cel mai tragic accident minier, cauzat atât de forțele naturii, cât și de neglijența umană, a avut loc la 30 octombrie 1971, la Certej (județul Hunedoara), unde barajul iazului de decantare al minei metalifere s-a surpat, iar aproape 300.000 de metri cubi de steril s-au prăvălit peste comună, înghițind în doar câteva minute zeci de gospodării și cauzând moartea a cel puțin 89 de oameni.
O comisie guvernamentală și Procuratura județului Hunedoara au investigat împrejurările producerii catastrofei de la Certej. După aproape doi ani de anchetă, nu au fost găsiți vinovați, evenimentul tragic fiind considerat unul imprevizibil.
„Ipoteza care stă la baza evenimentului produs, admisă aproape unanim de specialiști și însușită și de către comisia guvernamentală, constă în pierderea în timp a stabilității masivului de steril, pe una dintre laturile decantorului, sub împingerea materialului din spate, datorită creșterii peste limita critică de înălțime, provocând ruperea masivului și aluvionarea cantității de 250.000–300.000 de metri cubi de material decantat”, se arată în dosarul Certej 1971.
În cazul iazului de steril al cărui dig a cedat în timpul unor ploi torențiale, nu s-au luat măsuri preventive, deoarece, conform regulamentului de exploatare a iazurilor existent la acea dată, problema nu s-a pus, pentru că iazul ar fi trebuit, practic, să fie scos din exploatare, se mai menționează în dosar.
„Specialiștii apreciază că iazul a fost incorect amplasat, incorect proiectat, incorect construit și incorect exploatat”, notau anchetatorii.
De altfel, cu cinci ani înainte de catastrofă, digul iazului se mai rupsese o dată; însă, fiind iarnă, sterilul era înghețat, astfel că prăvălirea unui volum mare nu a putut avea loc și nu au existat victime. După tragedia din 1971, mina a continuat să funcționeze până în 2006, când statul român a renunțat la exploatare.
Lacurile sărate de pe fundul fostelor saline
Exploatarea îndelungată a unor munți de sare, fenomenele naturale și lucrările în subteran au cauzat, în România, prăbușirea mai multor mine și galerii miniere, ducând la formarea unor lacuri saline. Unele au devenit, cu timpul, atracții turistice.
Aflate la mai puțin de 15 kilometri de Praid, lacurile stațiunii Sovata s-au format în doline sărate, în urma prăbușirii minelor, a dizolvării ușoare a sării, precum și în urma infiltrațiilor. Lacul Ursu, cel mai faimos dintre acestea, s-a format în jurul anului 1875, când o rupere de nori a inundat pășunea aflată în zona lacului, surpată în timp din cauza infiltrațiilor de apă care topeau sarea din subteran.
„Procesul formării lacului a fost declanșat de o rupere de nori, de surparea pășunii aflate în locul lacului și de închiderea absorției de apă astfel formate. Mișcarea sării care a condus la surparea pășunii a început deja în 1860, însă Lacul Ursu și-a căpătat forma asemănătoare celei de astăzi într-o perioadă de șase ani, adică între 1875 și 1881. Trebuia să treacă mai mulți ani, întrucât surparea bazinului lacului s-a desfășurat în mai multe etape și nici pârâurile care s-au vărsat în lac nu au umplut imediat bazinul”, arată istoricul Lacului Ursu.
Ruperea de nori care a inundat pentru totdeauna dolina formată la Sovata s-a petrecut în vara anului 1875, relatau localnicii.
„Înainte de amiază, la ora 11.00, au apărut din norii adunați rapid averse însoțite de furtuni năprasnice, iar cele două pârâuri dinspre Munții Cseresznyés s-au umflat înspăimântător și au luat fânul adunat de noi, ducându-se sub Muntele Zoltán. După ce furtuna s-a liniștit, am observat că apa nu a curs, ci, în locul unde s-a adunat, s-a format un lac imens. Consider că apa niciodată nu s-a dus de acolo, dimpotrivă, s-a tot înmulțit și încet și-a căpătat forma de astăzi”, informau doi săteni din Sovata, într-un proces-verbal publicat de un ziar din Budapesta, în 1897.
Lacul Ursu este cel mai mare lac helioterm din lume și are o concentrație mare de sare. În jurul său, alte lacuri s-au format de-a lungul timpului, în condiții asemănătoare. Lacul Negru, cel mai vechi lac sărat din Sovata, s-a format în urma unei surpări de ocnă de sare în 1710.
Un alt lac, numit Piroska, a apărut la sfârșitul anilor 1980 din precipitațiile acumulate în locul vechii mine Piroska. Apa acestuia este dulce, pentru că nu a atins stratul de sare din subteran.
La Ocna Sibiului (județul Sibiu), acum stațiune, sunt peste 15 lacuri saline, multe dintre ele apărute în urma prăbușirii galeriilor vechilor mine de sare. Lacul Avram Iancu, cel mai adânc dintre ele, atinge o adâncime maximă de 128 de metri. Și la Ocna Mureș (județul Alba), prăbușirea salinelor a dus la formarea unor lacuri, devenite și ele atracții turistice.
Însă, în 2010, prăbușirile din subteran au creat probleme și în localitate. Lacuri sărate s-au format și la Ocna Dej, în județul Cluj, și la Slănic Prahova, după surparea unor galerii miniere.
Se încarcă comentariile...
