Cornelia Mandu, purtătoare de cuvânt la Protecţia Copilului Argeş: „Mama m-a dus de mână la orfelinat. Aveam cinci ani. Ea mă tot zorea că se face târziu“

Purtătoare de cuvânt la Direcţia pentru Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Argeş, Cornelia Mandu (46 de ani) are o poveste de viaţă tulburătoare: acum 41 de ani a fost lăsată de mamă la orfelinat şi bătută în prima noapte de îngrijitoare deoarece plângea. Ulterior, a fost adoptată de o altă familie.

Povestea impresionantă a Corneliei Mandu (46 ani împliniţi la 26 iunie) din Piteşti, purtătoare de cuvânt a Protecţiei Copilului Argeş, este despre tristeţe, dezamăgire, ambiţie, iubire şi iertare. 

Când avea cinci ani, mama ei a lăsat-o la un orfelinat din Câmpulung Muscel, iar despre acea zi Cornelia spune că pentru multă vreme a fost taina bine păstrată din sufletul ei: „Nu am crezut că voi vorbi vreodată despre acea zi. Nu am crezut vreodată că voi spune cu voce tare: <Da, sunt un copil adoptat>. Şi nu mi-e ruşine de asta”. 

„Mergem la plimbare“

Acum 40 de ani, Cornelia a plecat cu mama ei de la Vâlcea la Câmpulung Muscel: „Eram fericită că mergem la plimbare. Era o ploaie rece de toamnă, dar eu, îmbrăcată cu un paltonaş roşu pe care nu îl voi uita niciodată, eram fascinată de covorul de frunze îngălbenite în care mă jucam”. Când au ajuns la Câmpulung Muscel, mama a îndemnat-o să meargă mai repede, deoarece urma să se facă noapte şi afară ploua.

„Am ajuns într-o clădire impunătoare ce mie mi se părea ca un palat. Îmi amintesc şi acum scara aceea de lemn masiv frumos arcuită şi sunetele glasurilor de copii. O doamnă elegantă ne-a primit, iar ea, mama, cu o privire pe care nu o voi uita niciodată, mi-a spus să merg cu doamna că are puţină treabă şi vine mai târziu să mă ia. Numai că acel mai târziu s-a făcut prea târziu. A fost ultima oară când i-am auzit vocea şi am privit-o. Atunci nu aveam de unde să ştiu ce va urma şi am aşteptat-o ore, zile, ani”, rememorează Cornelia. 

Spune că a plâns în noaptea aceea ore în şir sperând că se va întoarce mama. „Una dintre îngrijitoare m-a bătut zdravăn ca să tac pentru că, spunea ea, îi deranjam şi pe ceilalţi. Cred că în acea noapte am învăţat să plâng în tăcere şi să îmi ascund lacrimile de privirile celorlalţi. Mai târziu am aflat că asta înseamnă abandon şi recunosc şi acum că trăiesc şi acum cu teamă să nu fiu abandonată de oamenii în care cred şi pe care îi iubesc”, mărturiseşte ea.

Cornelia (dreapta), împreună cu părinţii adoptivi FOTO: arhiva personală

Din acea zi, casa de copii de la Câmpulung Muscel a devenit casa Corneliei timp de mai multe luni. În jurul ei, spune Cornelia, erau copii cu destine asemănătoare, care aşteptau zi de zi să vină mama, să fie iubiţi şi îmbrăţişaţi. „Dar nimic din toate astea nu se întâmpla. Cu toţii eram departe de iubire. Cred că de atunci îmbrăţişarea şi mângâierea sunt pentru mine cea mai caldă dovadă de iubire”, mărturiseşte ea. 

În primăvara următoare, o familie din Câmpulung Muscel care îşi pierduse fiul a venit la casa de copii. „În timp ce mă întorceam de la masă cu colegii, am văzut un bărbat înalt, bine făcut, cu părul alb, iar în spatele lui o femeie minionă, cam tristă şi retrasă. Am ieşit din rând şi m-am repezit în braţele bărbatului pe care îl vedeam, strigând bucuroasă: „Tata! Tata!” Toţi au amuţit. Iar el a rostit firesc: „Ea e copilul meu”. Cum să uit aşa ceva?”, îşi aminteşte cu emoţie Cornelia. 

A doua zi a mers acasă la noua ei familie, despre care spune că au fost şi vor rămâne singurii ei părinţi. „Mi-au dat o educaţie aleasă şi m-au iubit în felul lor. Da, recunosc, tânjesc după îmbrăţişarea aceea unică a celei care mi-a dat viaţă. E un sentiment pe care nu-l voi şti niciodată”, spune Cornelia.

A făcut practică chiar la orfelinat

După mai mulţi ani, Cornelia Mandu a început studiile la Colegiul Pedagogic din Câmpulung Muscel. Iar când a trebuit să aleagă locul unde va face practică, opţiunea a fost clară: orfelinatul în care petrecuse mai multe luni. Are două facultăţi (Jurnalism şi Asistenţă Socială, ambele la Universitatea din Piteşti), un master în Administraţie Publică şi este doctorand la Universitatea din Craiova în Sociologie. Din ianuarie 2020 este purtătoare de cuvânt la Protecţia Copilului Argeş. 

Cornelia şi-a căutat mama naturală după ce părinţii săi adoptivi s-au stins din viaţă. După 30 de ani de la acea zi tristă când fusese lăsată la orfelinat, ea şi-a reîntâlnit mama: „Am vrut să o privesc în ochi şi  să o reneg, dar am învăţat să o iert. Avea scuzele ei. O respect pentru că mi-a dat viaţă şi asta e tot. Scrisorile pe care mi le-a dat ca să îmi demonstreze că s-a interesat de mine, fotografiile în care apar alături de ea, toate stau mărturie că Dumnezeu a ştiut ce este mai bine pentru mine. Ce am aflat eu din acele scrisori este că şi ea a fost minţită la rândul ei pentru a o împiedica să mă găsească. I se spunea că am ajuns la o familie de intelectuali, doctori. Adevărul este că am crescut cu o familie de oameni modeşti. Tata, croitor la domiciliu, iar mama, casnică”

Cornelia Mandu regretă că părinţii săi adoptivi nu mai trăiesc ca să o vadă un om realizat. Ea a lucrat peste un deceniu pentru mai multe posturi importante de televiziune din Bucureşti şi din Piteşti, a fost consilier parlamentar.

„Lupta mea a constat în a descoperi oameni minunaţi”

„Să mergem mai departe, oricât de greu ar fi,  cred că este modul nostru de a mulţumi pentru cel mai frumos dar pe care l-am primit la naştere: viaţa însăşi. Cine suntem noi să judecăm de ce pe parcursul vieţii noastre lucrurile sunt aşa şi nu altfel! Facem alegeri în funcţie de oamenii pe care îi primim în viaţa noastră,  în funcţie de conjunctură, dar cred că cele mai importante alegeri sunt cele făcute cu inima. Eu am ales să fac tot ce depinde de mine pentru a deveni omul de azi. Am avut şansa să fiu adoptată de o familie care m-a iubit enorm. "Te-am crescut şi te-am iubit ca pe ochii din cap", îmi spuneau ai mei adeseori. Cred ca cel mai mult am înţeles aceste cuvinte după ce am devenit şi eu mamă”, spune Cornelia Mandu.

Actuala purtătoare de cuvânt de la Protecţia Copilului Argeş consideră că pentru a lupta în viaţă este important să ai vise pentru care să îţi doreşti să îţi depăşeşti până şi propriile aşteptări: „Eu am fost şi sunt o visătoare. Am visat să descopăr frumuseţea oamenilor din jur, chiar dacă acest vis a fost plătit, uneori, cu suprapreţ. Uneori am simţit mari dezamăgiri care mi-au provocat suferinţă, dar am descoperit şi oameni care vor rămâne ca o comoară în sufletul meu. Am visat mereu să am o familie. Acum am doi copii minunaţi şi îi mulţumesc lui Dumnezeu în fiecare zi pentru ei.  Lupta mea a constat mereu, de fapt, în a descoperi oameni minunaţi, dar şi în a mă descoperi pe mine însămi. Nu există loc mai frumos pentru creativitate, frumos, artă şi visare ca descoperirea propriei fiinţe”.

Cornelia şi cei doi copii ai săi FOTO: arhiva personală

„Am avut şi am visele mele şi voi continua să merg prin viaţă cu decenţă, respect pentru semeni, pentru trecutul meu şi prezentul din viaţa mea, astfel încât în viitor sa pot spune că visarea nu e un defect, că e cea mai frumoasă cale de a te întoarce la tine însuţi. În rest, cred în Dumnezeu şi în modul lui de a aranja cel mai bine lucrurile. Nu aş fi crezut că voi ajunge din copil al sistemului să devin angajat al sistemului. Întâlnesc acum copii cu poveşti de viaţă impresionante şi mă emoţionează, mă revăd în poveştile lor până la un punct şi sper din tot sufletul ca ei să aibă şansa de a avea o familie aşa cum am avut şi eu”, se roagă Cornelia Mandu, purtătoarea de cuvânt de la Protecţia Copilului Argeş.

Vă mai recomandăm şi:
 

Tânărul frizer crescut la orfelinat şi-a închis afacerea: „Am intrat în împrumuturi ca să-mi hrănesc familia“

EXCLUSIV Fotojurnalista americană Deborah Copaken: „Imaginile cu copiii lăsaţi să putrezească în orfelinatele din România, cele mai şocante din viaţa mea“