Istoric înfiorat de traiul primitiv al românilor din Ținutul Pădurenilor: „Credința lor, amintiri ale păgânismului de altădată”

Primele cercetări ample ale comunităților din Ținutul Pădurenilor au avut loc în secolul al XIX-lea. Omul de știință Teglaș Gabor a călătorit în satele izolate din Munții Poiana Ruscă și a rămas uimit traiul localnicilor și de obiceiurile bizare păstrate cu sfințenie de aceștia.

Cele mai multe dintre satele din Ținutul Pădurenilor, din Hunedoara, sunt atestate din epoca medievală, fiind menționate în documentele privitoare la așezările dăruite familiei Huniazilor, din secolul al XV-lea.

Unii istorici arătau că vechimea locuirii acestei regiuni izolate și greu accesibile în trecut din Munții Poiana Ruscă este mult mai mare, aici fiind descoperite vestigii antice și rămășițe ale unor exploatări miniere din vremea romanilor.

„Urmașii dacilor” din Munții Poiana Ruscă

Oamenii de știință arătau că pe coamele munților Poiana Ruscă, aproape de Ulpia Traiana Sarmizegetusa - orașul întemeiat la începutul secolului al doilea de romani, au continuat să trăiască populații băștinașe ale Daciei, ocupate cu creșterea animalelor și cu exploatarea resurselor naturale: zăcămintele de fier și de marmură. Însă marea lor avere a fost pădurea, care acoperea cea mai mare parte a regiunii montane.

În mijlocul pădurilor, pe coamele dealurilor care se înalță la peste 1.000 de metri, au trăit în ultimele secole populații care au păstrat un mod de viață arhaic, cu un port popular distinct și tradiții bizare care au rezistat trecerii timpului.

„Din vârful Poiana Ruscăi (1.359 metri), coboară radial cele cinci culmi ale Pădurenilor, despărţite de văi adânci, înspre valea Mureşului, a Cernei şi a Streiului. Aceste cinci culmi, cu suprafeţele lor netede, ce sunt resturile unei platforme de eroziune, formează miezul regiunii Pădurenilor, înconjurată de centura de păduri, dându-i caracterul de regiune înaltă, izolată de toate părţile şi prin meterezele pantelor piezişe. Numai ţinând seama de aceste date geofizice vom înţelege cum s-a putut păstra o cultură populară arhaică, extrem de originală şi diferenţiată de cea a regiunilor înconjurătoare”, informa etnologul Romulus Vuia, în volumul „Portul popular al pădurenilor din regiunea Hunedoarei” (1962).

Satele izolate din Ținutul Pădurenilor, în secolul al XIX-lea

Până în secolul al XIX-lea, când dezvoltarea minelor de fier din Munții Poiana Ruscă a schimbat treptat modul de viață al localnicilor, Ținutul Pădurenilor era privit ca o regiune ruptă complet de civilizație.

Niciun drum nu ajungea pe culmile Munților Poiana Ruscă (video), arăta omul de știință Teglaș Gabor, care a explorat așezările pădurenilor și le-a descris într-un studiu amplu, publicat în 1879. Ceea ce l-a uimit pe istoric a fost tradițiile „păgâne” ale localnicilor păstrate din timpuri îndepărtate.

La mijlocul secolului al XIX-lea, arăta istoricul Teglaș Gabor, cei mai mulți dintre locuitorii satelor de munte se ocupau cu cărbunăritul (bocșeritul) o îndeletnicire de secole a pădurenilor.

În mlaștinile din poienile satelor, erau aduse lemnele pentru a fi arse și transformate în cărbuni (mangal), ce urma să fie folosit drept combustibil la topirea minereului de fier.

„În acel timp, în sate rămâneau doar femeile și bărbații care nu pputeau munci, pentru că restul oamenilor fie sunt ocupați cu bocșeritul, fie coboară în valea Mureșului, pentru a munci câmpurile, pentru că sus, pământul este mai puțin fertil. Am văzut porumb timpuriu până la Govâjdia, dar mai sus, numai ovăzul și grâul de primăvară sunt principalele culturi și chiar și plantele de bucătărie sunt lăsate în urmă, astfel încât aprovizionarea cu ceapă, care este populară din cauza numeroaselor posturi, se face din târguri. Doar varza și cartofii au devenit nativi în regiunile superioare și nicio sărbătoare nu poate avea loc fără ele”, arăta Teglaș Gabor.

Mâncarea pădurenilor era rudimentară, iar din meniu nu lipseau plăcintele pădurenești, cu multă brânză sau varză. Casele din lemn erau, de asemenea, construite rudimentar, chiar și într-un ținut în care pădurea oferea din abundență materiale de construcții. Aveau fundații de piatră, încăperi mici, în care de-abia se putea sta în picioare, ferestre mici și acoperișuri mari, țuguiate. Mesele erau singurele piese de mobilier pe care pădurenii le cumpărau din târguri, arăta autorul cercetării.

Credințele în strigoi, păstrate în Ținutul Pădurenilor

În micile încăperi ale caselor pădurenești, atmosfera descrisă de Teglaș Gabor era uneori apăsătoare, viața pădurenilor fiind influențată de un noian de credințe în ființe supranaturale.

„Aici, bătrânii îi îngrozesc pe copii cu toate poveștile de groază care le insuflă credința în diavoli, vrăjitoare și ispite. Chiar și credința lor religioasă se învârte în jurul acestor fantome și, în timp ce practică ceremoniile indicate de preot, ei nu au pacea cerească a religiei în inimile lor, ci se roagă pentru liniștirea unor creaturi înfricoșătoare. Această credință oarbă se reflectă mai ales în posturile lor, în care recunoaștem atâtea amintiri ale păgânismului de altădată. În mod normal, ei postesc luni pentru ca vitele lor să nu fie distruse de lupi. Apoi dedică cinci zile de marți pe an diavolului și altor duhuri înfricoșate și, de obicei, nu își pot imagina niciun fel de obiect fără suflet”, arăta istoricul Teglaș Gabor.

Românii din Ținutul Pădurenilor își căutau alinarea necazurilor și bolilor la vrăjitoare care făceau farmece și alungau duhurile rele prin descântece.

„În vremuri de mare boală, lenjeria de corp a bolnavului este așezată pe o cruce în pădure. Apoi cioplesc capete, brațe și picioare din crengi, pentru a speria diavolul. Iar dacă cineva ia o astfel de haină, efectul este și mai sigur, pentru că suferința fizică este transferată în ea. De asemenea, bărbații și femeile obișnuiesc să spună rugăciuni lângă potecile înguste și abrupte sau la râuri, pentru a le putea trece”, arăta Teglaș Gabor.

Unul dintre tratamentele neobișnuite folosite de localnici era tăierea sub limbă, arăta istoricul, însă cel mai adesea, palinca (țuica) era nelipsită, dintre leacurile folosite de săteni: rece, fierbinte, condimentată sau amestecată cu plante medicinale.

„Este emoționant să urmărești suferințele bolnavilor de febră din timpul verii, care sunt priviți cu groază de membrii familiei, pentru că în zvâcnirile lor puterea diavolului este exprimată în mod inconfundabil. Ciuma nu este altceva decât o femeie de culoare, dar dacă nouă femei țes într-o noapte lenjerie din firul terminat, împletit în acel scaun și o cos o cămașă pe care o întind pe marginea hotarului satului până dimineață, atunci Ciuma va fi îndepărtată de acolo”, arăta istoricul.

Ritualuri de înmormântare în Ținutul Pădurenilor

Bolnavii posteau lunea, iar femeile țineau post vinerea, după o tradiție veche, moștenită de la romani, care au dedicat ziua de vineri zeiței Venus. Superstițiile arhaice din vremea romanilor care însoțeau ritualurile de înmormântare au fost păstrate cu strășnicie.

„De îndată ce a survenit decesul, membrii familiei încep bocetele. Cadavrul este pus într-un sicriu cioplit grosolan, iar dacă omul care murise era foarte bătrân, i se străpunge inima cu un ac lung, ca să nu devină strigoi. Gura și nasul îi sunt umplute cu căței de usturoi, iar un creițar este plasat sub limbă, sub cap sau pernă, sau chiar în păr (obolul lui Charon - n.r. personaj din mitologia romană). La plecarea cu sicriul, o oală este spartă, o femeie deschide ușa de trei ori și o închide înapoi. Bărbații urmează alaiul cu capetele goale, femeile cu părul dezlegat și chiar și cei mai bogați sunt în bocete, așa cum era obiceiul la romani. Dacă sicriul este purtat pe căruță, la întoarcere, banca pe care a fost așezat sicriul este răsturnată pentru că altfel defunctul va deveni imediat Strigoi. Oamenii se opresc de șapte ori până la cimitir, în timp ce preotul și asistenții săi cântă Evanghelia cu lumânări în mână cu o voce dureroasă și plânsă”, arăta Teglaș Gabor.

Deochiul era combătut prin panglicile roșii agățate la mâna copiilor și la gâtul animalelor, iar cel mai adesea pruncii erau ținuți în coșulețe, adesea suspendate, în locul pătuțurilor. Iarna, oamenii purtau haine subțiri și erau căliți, iar mulți localnici apucau, în secolul al XIX-lea, vârsta de 60 - 70 de ani. Superstițiile și tradițiile însoțeau și relațiile de dragoste dintre tineri, iar familiile care aveau fete de măritat ridicau un stâlp de lemn, cu un cui bătut în el, în fața casei, pentru a deschide calea pețitorilor.

Fenomenele meteorologice erau asociate și ele cu manifestări ale ființelor supranaturale, diavolul fiind făcut responsabil pentru pagubele pe care acestea le produceau. Potrivit istoricului, nu existau școli în satele de munte, iar singurii care știau carte erau preoții și cei trimiși în zonă pentru a administra pădurile.

„Putem spune cu siguranță despre ei că formează o epocă de piatră în comparație cu progresul timpului nostru, întregul lor proces de viață se mișcă într-o perspectivă atât de primitivă și folosesc atât de puțin marile realizări ale secolului al XIX-lea și inovațiile plăcute oamenilor. Nici măcar razele strălucitoare ale legii învățământului public nu vor pătrunde prea curând aici”, arăta Teglaș Gabor.

Portul pădurenilor atrăgea admirația

În primii ani ai secolului XX, publicistul Emil Degan a călătorit în câteva sate din Ținutul Pădurenilor, aflate atunci în comitatul Hunedoara pentru a cunoaște viața comunităților în acele vremuri. Relatările sale ample au fost publicate în revista „Familia” sub titlul „De la păduri – comitatul Hunedoara”, în 1903. La fek ca Teglaș Gabor, publicistul remarca modul de viață arhaic al localnicilor, dar și grija pe care femeile o acordau portului popular.

„Pe cât de sărac este pădureanul în ale locuinţei, pe atât de bogat se arată el în ale îmbrăcămintei. Privind mai ales la costumul femeiesc, pare omului că acest neam aruncat la spatele lui Dumnezeu toată ziulica nu face alta decât se chiteşte şi se împodobeşte”, remarca autorul.

Bărbații aveau un port simplu, însă de sărbători purtau cojoace împodobite cu cusători de diferite culori, care reprezentau soarele, luna, stelele, flori, frunze și diverse modele geometrice. Portul femeilor era mult mai variat, iar pieptănătura era specifică ținutului. Pe lângă nenumăratele înflorituri de pe straiele lor, ele obișnuiau să poarte la gât mărgele și salbe de bani vechi de argint.

„Fetele pădurence sunt păpuşi încărcate cu bogăţie de podoabe, care îţi răpesc vederea şi te încântă”, arăta Eugen Degan.