De ce-i ajutăm pe ucraineni când avem sărmanii noştri. Cum explică un psiholog lipsa de compasiune a unor români
0Psihologul Daniel David a explicat care sunt trăsăturile psihoculturale care îi împiedică, pe unii dintre români, să manifeste compasiunea faţă de vecinii noştri din Ucriana, dar şi cele care ne împiedică să acţionăm adecvat în condiţiile războiului.
„De ce îi ajutăm pe ucraineni, când avem şi noi nevoiaşii noştri?”
„De ce îi ajutăm pe ucraineni, deşi autorităţile ucrainene au închis şcoli româneşti?”
„De ce îi ajutăm pe ucraineni, că ei sigur nu ne-ar ajuta ?”
„De ce nu ne vedem de treaba noastră, ca să nu-i supărăm pe ruşi?”
Acestea sunt câteva dintre argumetele exprimate, zilele acestea, în spaţiul public de către românii care cred că ar fi mai bine să nu-i sprijinim pe ucraineni, nici cu ajutor militar, şi nici chiar cu ajutor umanitar, pentru oamenii care fug de război în sau prin România.
Profesorul Daniel David, preşedintele Asociaţiei Psihologilor din România şi rectorul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj, care a realizat un ghid psihologic pentru condiţii de război, explică pentru „Adevărul” că există anumite trăsături psihoculturale ale poporului român care determină reacţii neadecvate la conflictul din Ucraina: lipsa de încredere înterpresonală, tendinţa de a exagera şi lipsa (auto)diciplinei.
Avem nevoie de raţiune, încredere şi auto-disciplină
Adevărul: Având în vedere profilul psihologic al poporului român, sunt anumite trăsături care ne fac mai vulnerabili în faţa unor potenţiale pericole, trăsături pe care, dacă le-am conştientiza, ne-am putea regla mai uşor comportamentul în aceste momente dificile?
Daniel David: Da, există câteva caracteristici psihoculturale care ar trebui conştientizate şi monitorizate, dacă nu chiar (auto)controlate. În primul rând, gradul de neîncredere interpersonală este foarte mare (atât între români, cât şi între noi şi străini), ceea ce nu favorizează cooperarea, uneori nici compasiunea/empatia, acestea fiind fundamentale în astfel de vremuri. Apoi, avem tendinţa de a ne polariza pe o serie de atribute psihoculturale, exagerând atât negativul, cât şi pozitivul. În fine, (auto)disciplina nu este un atu al nostru. În concluzie, avem nevoie în aceste vremuri de atitudini raţionale, nuanţate şi moderate, şi de cooperare/compasiune şi (auto)disciplină; pe alocuri le-am exprimat, dar prin mobilizare voluntară o putem facem mai mult!
„Dacă ar fi să rezum esenţa monografiei Psihologia poporului român, aş mentiona ca virtuţi ale românilor potenţialul intelectual (de inteligenţă şi creativitate) şi competitivitatea, iar ca atribute psihologice de îmbunătăţit încrederea scăzută în oameni, care duce la o lipsă de cooperare pentru acţiuni colective în beneficiul comun, şi tendinta de distorsionare a realităţii prin exagerarea atât a pozitivului (prin emoţionalitatea ridicata), cât şi a negativului (prin scepticism sau cinism). Dacă am redobândi încrederea în oameni şi am reduce exagerările în evaluările pe care le facem, atunci am realiza acţiuni colective în beneficiul tuturor, în cadrul cărora ne-am putea valorifica la maximum potenţialul foarte bun pe care il avem ca popor”, autorul Psihologiei poporului român, Daniel David
Există o anumită doză de neîncredere în rândul populaţiei vis-a-vis de autorităţi, bazată şi pe elemente tangibile - cum ar fi de exemplu faptul că ni se spune că în eventualitatea puţin probabilă a unui atac, România şi partenerii NATO nu vor avea probleme, iar peste câteva zile se prăbuşesc un avion şi un elicopter din cauze tehnice. Unii români şi-au manifestat neîncrederea cumpărând pastile de iod, iar alţii şi-au scos banii din bănci. Unde este graniţa între un comportament reaţional şi unul, să-i zicem, nefuncţional sau chiar patologic în aceste situaţii?
Panica/anxietatea, furia/agresivitatea şi/sau deprimarea sunt răspunsuri nesănătoase din punct de vedere psihologic (distres), deoarece nu ne ajută să confruntăm eficient stresorii, aici războiul de la graniţa noastră şi consecinţele sale; spre exemplu, deprimarea ne demotivează, panica/anxietatea ne afectează negativ capacităţile rezolutive (inclusiv atenţia/memoria de lucru), iar furia/agresivitatea aduce complicaţii suplimentare.
Nici calmul şi/sau nepăsarea nu ne ajută, deoarece ne demotivează, la rândul lor, sau ne ţin într-o zonă de naivitate. Răspunsurile psihologice sănătoase sunt emoţiile negative funcţionale (eustresul): îngrijorarea (fie şi intensă, dar nu panică/anxietate), nemulţumire (fie şi intense, dar nu furie/agresivitate), tristeţe (fie şi intensă, dar nu deprimare) etc. Aceste emoţii negative sănătoase ne vor permite să putem confrunta adecvat războiul de la graniţă şi consecinţele sale, luând decizii bune, având comportamente adaptative în funcţie de situaţie şi neafectându-ne major calitatea vieţii (ex. pe fondul lor pot să apară şi emoţii pozitive legate de anumite evenimente – ex. ziua de naştere a copilului). Da, neîncrederea există, dar nu este acum momentul să o accentuăm, ci să le mai dăm o şansă!
Cum scăpăm de panica provocată de război
Dacă se întâmplă o situaţie neprevăzută – să zicem anunţul că a izbucnit un incendiu la o centrală nucleară din Ucraina, cum s-a întâmplat joi noaptea – cum facem să ne stăpânim panica? Există un „kit psihologic de urgenţă” pentru situaţia în care chiar dacă avem un set mintal raţional, pur şi simplu, intrăm în panică?
Kitul psihologic pentru a avea acele emoţii negative sănătoase este reprezentat de stilul cognitiv prin:
(1) gândire flexibilă, unde scopurile/dorinţele/valorile/interesele se formulează in termeni de „Prefer să...şi fac tot ce depinde de mine să obţin asta.., dar accept că uneori lucrurile pot sta altfel şi caut în continuare soluţii”, nu gândire rigidă/absolutistă, în termeni de „Trebuie cu necesitate şi nu pot concepe altfel”;
(2) Non-catastrofare, unde evaluăm negativul, fie acesta şi extrem de intens, dar nu-l ridicăm la nivel unei catastrofe de tipul celui mai rău lucru posibil în această lume care ne blochează;
(3) Toleranţă la frustrare, unde continuăm căutarea soluţiilor, recunoscând frustrarea/suferinţa pe care o avem şi
(4) Evaluări nuanţate, nu globale (prin generalizări excesive) ale persoanelor şi situaţiilor (ex. „Comportamentul meu nu este bun”, în loc de „Sun un prost”).
Cum poţi duce o viaţă normală, în apropiere de un război teribil
Când vezi dramele care sunt prezentate în media, în care se pune accent foarte puternic pe emoţie şi sunt vizaţi de foarte multe ori copii, uneori ne sunt prezentate chiar ştiri despre copii care au decedat, cum am putea să ne convingem pe noi înşine că putem să ducem în continuare o viaţă cât mai normală, care să ne asigure un echilibru? Cum facem să nu ne simţim vinovaţi că avem o viaţă normală, când la câteva zeci de kilometri de noi, vecinii noştri trăiesc adevărate tragedii?
Pentru a putea ajuta lupta eficient împotriva războiului, tu ca persoană trebuie să fii cât mai sănătoasă! Dacă eşti deprimat, anxios, nesănătos, eficienţa ta va fi afectată! Aşadar, trebuie dusă o viaţă normală, cât permit condiţiile, dar aceasta presupune şi emoţiile negative sănătoase asociate ameninţărilor de la graniţă şi implicarea practică în a ajuta lupta împotriva războiului şi consecinţelor sale (ex. prin mesaje publice/participarea la manifestaţii/ajutorarea refugiaţilor etc.).
Cum ar trebui să comunice autorităţile şi presa
Cum credeţi că ar trebui să comunice autorităţile publice în aceste momente, astfel încât oamenii să continue să aibă comportamente raţionale?
Până acum cred că autorităţile s-au comportat bine la comunicare şi, mai ales, la implicarea pentru ajutorul refugiaţilor. Să vedem cu vor evolua lucrurile şi vom face atunci o evaluare mai detaliată. Între timp, Asociaţia Psihologilor din România a elaborat un Ghid Psihologic pentru Război, pe care acum îl nuanţăm printr-un grup de lucru („task-force”), şi unde mă aştept să fim susţinuţi în diseminarea lui de autorităţi, pentru a nu repeta greşelile acestora din timpul pandemiei.
Cum credeţi că ar trebui presa să prezinte războiul şi efectele secundare ale acestuia?
Adevărul, în contextul unui mesaj de stabilitate, securitate şi optimism!