Cei mai sadici, fustangii şi criminali voievozi români. Apucăturile canibalice ale lui Ţepeş şi adevărul despre piramida din capete a lui Lăpuşneanu

Mai mulţi voievozi români nu s-au bucurat de o reputaţie tocmai bună în timpul vieţii. O parte a acestora au rămas şi în memoria posterităţii ca tirani sângeroşi, fustangii fără scrupule şi criminali sadici. În unele cazuri, istoricii sunt de acord că o bună parte din biografia imfamă a unor domnitori a fost fabricată de rivali sau de boierii prea apăsaţi de autoritatea suveranului.

Dintotodeauna, istoria a fost făcută, dar mai ales scrisă de oameni. Cronicarii clerici sau laici, ambasadorii, călătorii sau funcţionarii cancelariilor au lăsat mărturii despre viaţa şi faptele voievozilor din Principatele Române. Aceste mărturii ale unor timpuri demult apuse, prelucrate şi scoase la lumină de istorici sau, pur şi simplu, de pasionaţii de trecut au contribuit decisiv la percepţia societăţii asupra unor personalităţi ale Evului Mediu românesc. 

Pe lângă marii eroii şi personalităţile exponenţiale ale istoriei românilor, sunt pomeninţi de documentele vremii şi liderii pe care pare să-i fi urât toată lumea. Voievozi imfami cu porecle sugestive precum „cel Rău” sau ”Tiranul” şi cu o întreagă istorie de blestemăţii pusă în cârca acestor domnitori care au rămas pentru posteritate doar nişte tirani şi degeneraţi. 

În anumite cazuri, istoricii, care au cernut prin filtrul critic izvoarele şi informaţiile medievale, arată că, de fapt, poreclele şi poveştile despre cruzimea anumitor voievozi sunt invenţii sau puncte de vedere unilaterale apărute tocmai din răzbunare sau pentru a denigra, mai ales în ochii monarhilor vecini, personalitatea domnitorului.

Vlad Ţepeş, victima susţinută a unui atac ”mediatic”

Voievodul muntean Vlad al III lea Drăculea, numit şi ”Ţepeş”, este, poate, cel mai concludent caz de acest gen. Principele muntean a fost zugrăvit de numeroşi cronicari sau de epistolele săseşti drept un sadic degenerat, cu obiceiuri canibale. Renumele de lider crud şi sângeros, vampir după moarte, spirit neliniştit şi însetat de sânge, din cauza blestemăţiilor comise de-a lungul vieţii a rămas în mentalitatea europeană până astăzi. Folosit ca sursă de inspiraţie pentru celebrul roman ”Dracula”, Vlad Ţepeş rămâne încă imaginea vampirului crud din Balcani în special în metalitatea occidentală. De unde vine până la urmă această imagine? 

Explicaţia o pot oferi tot izvoarele scrise, unele contemporane cu voievodul muntean. În special saşii din Braşov şi împrejurimi au propagat o întreagă istorie a sadismului la Vlad Ţepeş, cu povestiri în care domnul muntean era zugrăvit consumând carne de om, ucigând prunci şi oameni nevinovaţi. Aceste povestiri au ajuns să fie tipărite în Germania medievală şi au fost împrăştiate prin viu grai inclusiv în ţinuturile slave. Povestirile medievale despre Vlad Ţepeş au fost incluse în lucrarea lui Ion Stăvăruş, ”Povestiri medievale despre Vlad Ţepeş-Draculea”.

Toate acestea sunt redate pe baza vechilor povestiri medievale tipărite la Strassbourg 1500 de Matthias Hupfuff şi distribuite în mediul german. ”Aici se povesteşte chiar o îngrozitoare, înspăimântătoare istorie despre sălbatecul tiran Dracula Voievod. Cum a tras el oameni în ţeapă şi i-a fript şi cu captele într-un cazan i-a fiert”, se arată chiar la începutul acestei broşuri.

Vlad Ţepeş era descris ca un tiran sângeros FOTO descopera.ro

De altfel, poveştile germane, apărute pe filieră săsească dinTransilvania, abundă în astfel de mărturii despre cruzimea uluitoare a domnitorului român. ” nspăimîntãtoare, îngrozitoare, de nespus torturi a născocit el. A pus să fie traşi împreună în ţeapă mamele cu pruncii sugând la sân, pînă ce pruncii mureau zbătându-se la sânul mamelor; el a spintecat apoi mamelor sânii şi a împins pruncii cu capetele prin aceştia şi, astfel, i-a tras în ţeapă pe amândoi”, este doar una dintre grozăviile de care era acuzat voievodul muntean, în povestirile germane. 

Vlad Ţepeş este prezentat şi ca un ucigaş fără discernământ, care ucidea doar de plăcere şi fără motiv. ”De asemenea, negustori şi alţi oameni, cu mărfurile lor venind din Ţara Bârsei către Dunăre la Brăila — aceştia au fost în număr de şase sute -, pe aceştia toţi Dracula a poruncit să fie traşi în ţeapă şi a poruncit să li se ia bunurile”, se arată în acelaşi izvor.

Totodată, voievodul era acuazat de genocid, spunându-se că doar cu o singură ocazie a omorât fără motiv 25.000 de oameni de mai multe naţiuni. Faptele crude ale voievodului muntean sunt descrise şi în povestirile slave, cu deosebirea că, în acestea, cruzimea este relativ justificată de iubirea exvesivă a acestuia pentru ordine şi dreptate. 

”Si aşa de mult ura răul în ţara sa că, dacă săvârşea cineva vreun rău, fie hoţie sau tîlhãrie sau vreo minciună sau nedreptate, acela nu era chip să rămână viu. Fie cã era boier mare sau preot ori călugăr, sau om de rând, ba chiar dacă cineva ar fi avut mare bogăţie, nu putea să se răscumpere de la moarte”, preciza o astfel de legendă, continuând cu povestea prin care voievodul lăsase o cupă de aur pe marginea unei fântâni şi, de frica lui, nimeni nu îndrăznise să o ridice. 

Totodată, din ciclul legendelor slave de notorietate sunt arderea şi uciderea cerşetorilor şi betegilor sau pedepsirea solilor sultanului otoman cărora le-a bătut turbanele în cap cu nişte cuie. Din cauza preferinţei sale de a trage în ţeapă condamnaţii a fost numit şi ”Ţepeş”. Istoricii precizează, însă, că Vlad Ţepeş era, totuşi, departe de monstrul prezentat de poveştile germane în special. Istoricul Constantin C. Giurescu constata, de exemplu, că Vlad Ţepeş era un voievod crud, dar nu mai crud decât alţi lideri medievali ai timpului său.

”Să nu uităm, de altfel, că în întreaga Europă exista în vremea aceea o atmosferă de cruzime, că Vlad Ţepeş n-a întrecut în privinţa asta pe alţi monarhi ai veacurilor XV şi XVI”, scria reputatul istoric, în ”Istoria Românilor”. Specialistul român spune că, atunci când omora, Ţepeş nu o făcea fără un motiv bine întemeiat. 

Avea un ”dinte” împotriva braşovenilor

”Schingiurile şi execuţiile pe care le-a ordonat însă nu erau pornite dintr-un capriciu, ci avea întotdeauna o raţiune şi anume, foarte adesea, raţiunea de stat”, scria Giurescu. Iar aceste raţiuni de stat erau, de obicei, înlăturarea pretendenţilor şi impresionarea adversarilor, cum s-a întâmplat cu pădurea de turci traşi în ţepe, din preajma Târgoviştei, sau cu ”colecţia de capete” din 1461, când Ţepeş face un adevărat carnagiu pe malul drept al Dunării, ucigând peste 23.000 de oameni ai turcilor şi băgându-l în sperieţi pe însuşi Mehmed Paşa, marele comandant turc.

Totodată, specialiştii români cred că Vlad Ţepeş a fost victima unui linşaj „mediatic” medieval. Cei care s-au răzbunat pe voievodul muntean ponegrindu-l au fost saşii, cu sprijinul, culmea, în anumite situaţii, al lui Matei Corvin, regele Ungariei. Saşii ar fi născocit şi împânzit aceste povestiri tocmai fiindcă voievodul muntean le-a tăiat privilegiile comerciale prin Ţara Românească. Mai precis, saşii, care anterior erau scutiţi de taxele vamale, au fost puşi să plătească la fel ca ceilalţi negustori. 

Refuzul acestora a fost urmat de o exemplară tragere în ţeapă. Vlad Ţepeş avea de mult „un dinte” în special împotriva braşovenilor, care aveau obiceiul de a adăposti pretendenţii la tronul Ţării Româneşti. Poveştile săseşti au fost propagate în toată Europa şi cu ajutorul lui Matei Corvin, care trebuia să se justifice în primul rând în faţa scaunului pontifical pentru decizia ciudată de a-l închide pe Ţepeş fără motiv, dar şi pentru oprirea în acest fel a cruciadei antiotomane. De altfel, închiderea lui Ţepeş s-a făcut tot în baza unei scrisori false, pe care voievodul muntean i-ar fi trimis-o cu o închinăciune sultanului otoman. De aici şi până la imaginea vampirului a fost un drum relativ scurt. 

Iliaş şi Ştefan Rareş, desfânaţii fii ai lui Petru Rareş

Dacă domnia lui Petru Rareş a fost considerată o perioadă de adevărată strălucire a Moldovei, fiul nelegitim al lui Ştefan cel Mare fiind considerat un urmaş demn al tatălui său, progeniturile pescarului devenit domn, ajunse pe tronul Moldovei, nu au reuşit decât să strice numele tatălui şi să scandalizeze. Primul dintre aceştia, Iliaş al II lea Rareş (1546-1551), care a urmat la tron tatălui său, a fost, poate, cel care a intrigat cel mai mult Curtea de la Suceava. A crescut la turci, oferit drept garanţie de tatăl său, Petru Rareş, pentru pacea şi buna-credinţă a moldovenilor. A stat în casa lui Mehmed Sokoli, o rudă turcită a mamei sale. S-a întors mai mult turc decât moldovean, când a trebuit să ocupe tronul Moldovei în locul tatălui său. 

Iliaş Rareş

Cronicile i-au păstrat o imagine negativă. ”Dinafară se vedea pom înflorit, iar dinlăuntru - lac împuţit. Că avându lângă sine sfetnici tineri turci, cu cari ziua petrecea şi să dezmierda, iar noaptea cu turcoaice curvind, din obiceele creştineşti s-a îndepărtat”, preciza Grigore Ureche, în ”Letopiseţul Ţării Moldovei”. De altfel, nu era pasionat nici de cariera armelor, dar nici de administraţie. Îndrăgostit de viaţa de la Istambul, tronul Moldovei îi părea o crovoadă. Drept dovadă, fuge la Istambul, unde trece la Islam şi preferă să devină un funcţionar al Imperiului Otoman. 

Fratele său, Ştefan al VI lea Rareş, îi ocupă locul. Dar nu a lăsat-o o impresie mai plăcută, cel puţin boierilor şi cronicarilor. ”Foarte autoritar şi, pe deasupra, foarte desfrânat, deşi avea soţie, Caterina, şi un fiu, Petru, a cărui soartă ulterioară ne este necunoscută a stârnit repede ura boierilor”, scria reputatul istoric Ştefan Gorovei, în ”Muşatinii”. Din cauză că se ţine în primul rând după nevestele boierilor şi nu numai, marii demnitari moldoveni i-au pus la cale moartea. A fost ucis la 1552, în tabăra de la Ţuţora pe Prut.

Piramida de capete a lui Lăpuşneanu

Un alt domn cu notorietate în materie de cruzime şi omoruri este voievodul Moldovei Alexandru Lăpuşneanu (1552–1561; 1564–1568), fiu nelegitim al lui Bogdan al III lea fiul şi sucesorul lui Ştefan cel Mare. Lăpuşneanu a rămas cunoscut posterităţii ca un voievod infam, crud, sângeros şi cu o personalitate demonică. Cel care a contribuit decisiv la această imagine a fost Constantin Negruzii, cu celebra sa nuvelă ”Alexandru Lăpuşneanu”, inspirat dintr-o serie de mărturii cronicăreşti. Cert este că Lăpuşneanu a înăbuşit revolta boierilor în sânge. Cunoscut este masacrul boierilor din 1564, la întoarcerea în domnie a lui Lăpuşneanu, alungat vremelnic de Iacob Heraclid, cunoscut drept Despot Vodă. Lăpuşneanu a chemat, în semn de împăcare, pe cei mai importanţi boieri, îi ia prin suprindere cu oamenii săi de casă, îi ucide şi face o piramidă cu 47 de capete boiereşti.

 Alexandru Lăpuşneanu 

Totodată, voievodul moldovean continuă, în această a doua domnie, seria de omoruri, îndreptate împotriva boierilor şi consemnate şi de cronica lui Azarie. Istoricii spun însă că Lăpuşneanu nu avea o pasiune aparte pentru măceluri. Ci mai mult ar fi fost obligat de împrejurări să dea lecţii şi să înlăture brutal pe toţi intrigaţii. Aşa cum arată şi Ştefan Gorovei, încă de la începutul domniei, Lăpuşneanu a suferit din cauza comploturilor boiereşti, iar la sfârşitul primei domnii era cât pe ce să fie otrăvit. Marii boieri erau instabili şi susţineau pe oricine putea să le ofere privilegii. Înainte de a fi ucişi de Lăpuşneanu susţinuseră un pretendent, pe Ştefan Tomşa. 

Apoi, toată domnia sa, Lăpuşneanu a trebuit să lupte cu pretendenţii susţinuţi de boierii intriganţi, dar şi pretenţiile turcilor, pe care trebuia să le satisfacă pentru a-şi menţine tronul, susţinuţi de boierii intriganţi. În aceste condiţii, şi mai ales în epoca în care a domnit Lăpuşneanu, piramida de capte din sala de mese devine uşor de înţeles. Cât despre chinurile la care era supusă mai tânăra sa soţie Ruxandra, ameninţată de ”crudul„ voievod că îi va ucide proprii copii, şi acesta pare să fie un mit, după cum arată documentele istorice, dar şi specialiştii. Gorovei îl prezintă, din contră, ca pe un tată iubitor, dar şi ca pe un soţ grijuliu, care face eforturi considerabile de a face rost de fructe proaspete pentru soţia sa bolnavă. Percepţia negativă transmisă vine tocmai din mediile boiereşti, în special refugiate în Polonia, nemulţumite de persecuţiile lui Lăpuşneanu.

Mihnea voievodul ”cel Rău” care trăgea cu tunul în Biserică

Unul dintre cei mai ponegriţi voievozi munteni a fost şi Mihnea, zis ”cel Rău”. Acesta, probabil un fiu nelegitim al lui Vlad Ţepeş sau al unui armaş din Măneşti, a luat tronul în 1508 după Radu cel Mare, fiind preferat de turci. Deşi a domnit doar un an, cronicile abundă în referinţe negative la adresa voievodului. Ceea ce a scandalizat cel mai mult au fost acţiunile îndreptate de Mihnea împotriva clerului şi a Bisericii, lucru considerat un sacrilegiu în Evul Mediu. ”Preoţilor de prin sate, tuturor le-a tăiat nasurile şi se ispitea şi se sfătuia să ardă pe toţi egumenii de la toate mănăstirile”, se preciza în ”Viaţa patriarhului Nifon”. Mai mult, a tras cu tunul în Mănăstirea Bistriţa. Totodată, în 1509, a tăiat şi pe boieri, făcând tot felul de blăstămăţii, după cum arată cronicile. 

”Prinse pre toţi boierii cei mari şi aleşi, muncindu-i cu multe munci cumplite şi le lua toată avuţia, şi se culca cu jupânesele lor şi cu fetele lor înaintea ochilor lor. Unora le-a tăiat nasurile şi buzele, pre alţii i-a spânzurat şi pre alţii i-a înecat”, scria călugărul Gavril Protul, despre domnia lui Mihnea. Istoricii, în special Constantin C. Giurescu, arată că toate omorurile lui Mihnea au făcut parte dintr-un război civil. Domnitorul ajunsese să se certe pe putere cu neamul Craioveştilor, mari boieri. 

Mihnea cel Rău FOTO wikipedia.org

Istoricul român precizează că mulţi domni au încercat să câştige simpatia Craioveştilor tocmai pentru a se menţine pe tron, ei fiind cea mai puternică familiei boierească din Ţara Românească. Mihnea a dorit să-i domine şi, de aici, se pare că a apărut şi conflictul. Voievodul a tras cu tunul în Mănăstirea Bistriţa, tocmai fiindcă era ctitoria Craioveştilor. Apoi, schingiuirea preoţilor de la sate a venit după ce Mihnea s-a convertit la catolicism. În orice caz, cronicarii apropiaţi Craioveştilor nu l-au iertat pe Mihnea şi l-au lăsat posterităţii drept ”cel Rău”.

Alexandru, tiranul care s-a opus eroului Mihai

Un alt tiran legendar în istoria românilor a fost şi Alexandru, zis ”cel Rău”, voievod al Ţării Româneşti în perioada 1592-1593. Era fiu al lui Alexandru Lăpuşneanu şi a ajuns pe tronul Ţării Româneşti cu sume uriaşe de bani luate de la creditori şi plasate funcţionarilor otomani, care, la rândul lor, au pus pentru el o vorbă bună sultanului. 

Domnia lui Alexandru cel Rău coincide cu ridicarea banului Craiovei Mihai, viitorul domn Mihai Viteazul. Datorită lui Mihai a intrat şi Alexandru cel Rău în legende, ca personaj negativ, bineînţeles. Mihai era eroul, iar Alexandru juca rolul tiranului. Alexandru cel Rău începuse să spolieze ţara pentru a-şi plăti creditorii şi, ca orice domn care dorea să-şi îndepărteze rivalii, ucidea boierii fără prea multă judecată. 

Cronicile săseşti din perioadă spun despre el că ”tăia pe boieri ca pe vite şi a domnit ca un tiran şi ca un păgân”. Totodată, cronicarul Radu Popescu spune că a încercat să-l ucidă fără motiv pe Mihai Viteazul, la aceea vreme ban al Craiovei, fiindcă aflase că este fiu de domn. Iar Szamoskozy, un cronciar ungur, spune că Mihai a fost salvat de atitudinea sa eroică care l-a făcut pe călău să scape sabia şi să fugă de pe eşafod. 

Cercetările istorice arată că, de fapt, Mihai a fost condamnat la moarte, fiindcă ar fi fost implicat într-un complot împotriva domnitorului, tocmai din cauza birurilor grele puse. ”Birurile grele puse de Alexandru cel Rău provoacă un complot boieresc. Domnul e pârât la Poartă, în iunie 1593, dar fără succes pentru moment. Unii dintre complotişti sunt prinşi şi tăiaţi; Mihai este amestecat şi el, află că i s-a hotărât pieirea şi fuge în Ardeal”, scria Giurescu în ”Istoria Românilor”. Cert este că birurile puse pentru a-şi plăti creditorii, dar şi conflictul cu Mihai Viteazul i-au asigurat un loc în galeria infamilor.

Vă mai recomandăm:

Cele mai odioase trădări ale românilor. Cine a fost domnitorul ucis în biserică, blasfemia unică în istoria unui popor creştin ortodox

Serviciile secretele de pe vremea voievozilor: cine erau „ochii şi urechile“ lui Ştefan cel Mare şi ale lui Petru Rareş