„E ca și cum ai memora textul unei piese, dar fără să înțelegi rolul.” Cum își dau seama psihologii când o suferință e autentică și când e construită

Pe TikTok, fiecare stare are un hashtag, iar orice emoție poate părea o tulburare. În spatele avalanșei de autodiagnosticări și etichete de tip „am anxietate socială”, psihologii descoperă adesea altceva: oameni care nu vor să mintă, ci să fie văzuți. Fenomenul se numește malingering: simularea voluntară a unei tulburări psihice și ridică o provocare etică majoră pentru specialiști.

Specialiștii sunt de părere că este un real progres faptul că sănătatea mintală devine un subiect discutat deschis. Vedem o scădere a stigmatului, o creștere a interesului pentru psihoterapie, iar oamenii încep să își pună întrebări despre stările și reacțiile lor emoționale, despre comportamentele mai puțin benefice și despre cum pot schimba anumite aspecte din viața lor. Așadar, pe de-o parte, este un pas important față de perioada în care astfel de subiecte erau tabu, iar mersul la psiholog era considerat o rușine. Pe de altă parte, apar riscuri atunci când limbajul psihologic este folosit fără a avea cunoștințe reale. Nu orice trăire dificilă înseamnă o tulburare mintală, iar autodiagnosticarea bazată pe postări de pe rețele sociale poate duce la confuzii sau chiar la evitarea ajutorului specializat ori la automedicație, atrag aceștia atenția.

Ce este, de fapt, malingering

Malingering înseamnă simularea voluntară a unei tulburări psihice. O persoană exagerează sau inventează simptome pentru a obține un beneficiu concret: scutiri, atenție, statut social sau avantaje materiale. Deși termenul apare în literatura de specialitate, nu este o tulburare mintală propriu-zisă, ci un fenomen observat în evaluările clinice. Diferența esențială dintre malingering și un diagnostic greșit ține de intenție: în primul caz, persoana știe că nu are problema respectivă, dar pretinde că o are; în al doilea, crede cu sinceritate că suferă de ea.

Gabriela Răileanu, psihoterapeut adlerian și psiholog clinician, explică pentru Adevărul că în spatele acestui comportament se află adesea nevoi psihologice reale. „Unul dintre cele mai frecvente motive este nevoia de validare. Oamenii caută o explicație pentru ceea ce simt, iar un diagnostic: chiar luat de pe internet. oferă un cadru, o poveste coerentă, un sentiment că nu sunt nebun, nu sunt singur.” Uneori, e vorba de persoane care au crescut în medii în care suferința nu a fost recunoscută sau acceptată. Când cineva s-a simțit ignorat ori minimizat toată viața, adoptarea unei etichete clinice devine o formă de a cere, indirect, ceea ce nu a primit: atenție, empatie, înțelegere, explică ea. Alteori, copilul a primit iubire doar când era bolnav, iar ca adult recreează inconștient același scenariu.

„Oamenii nu vor să mintă, ci să fie văzuți”

Există și contexte în care boala mintală devine o cale de a obține protecție, de a evita responsabilități sau de a câștiga acceptarea grupului. În rândul adolescenților, care se află în plină formare identitară, suferința psihică poate deveni o etichetă de apartenență. „Pentru unii tineri, o etichetă precum ADHD sau BPD funcționează ca o ancoră de sens într-o perioadă haotică. Devine o identitate care le oferă validare, chiar dacă nu are fundament clinic real”, lămurește psihologul. Sunt și situații în care persoana pur și simplu nu are limbaj emoțional suficient dezvoltat. Nu știe cum să ceară ajutor și alege o formă mai simplă de exprimare: „am anxietate” e mai ușor de spus decât „mă simt pierdut, dar nu știu de ce”, conform declarațiilor sale.

În cabinet, psihologii clinicieni sunt atenți la detalii care scapă privirii neavizate. Evaluarea nu se bazează doar pe cuvinte, ci pe congruența dintre ceea ce se spune și ceea ce se trăiește. „Ne uităm la modul în care o persoană își povestește simptomele, la felul în care reacționează corporal, la expresia emoțională. Analizăm cât de coerent e discursul cu realitatea psihologică observabilă”, spune Gabriela Răileanu. Psihologii urmăresc consistența simptomelor în timp, patternurile recognoscibile, fluctuațiile nejustificate, dar și autenticitatea emoțiilor relatate. În plus, testele clinice standardizate includ scale de validitate care pot semnala tendințe de exagerare sau inconsecvență. Dincolo de instrumente, intervine experiența și intuiția profesională, acea finețe clinică care distinge o suferință reală de un rol asumat, după cum explică specialista.

Chiar și atunci când apar semne de întrebare, psihologii aleg adesea să ofere beneficiul îndoielii. „Indiferent dacă există o tulburare diagnosticabilă sau nu, suferința este reală. Oamenii nu vin în terapie întâmplător. Chiar și când eticheta e greșită, mesajul e clar: mi-e greu și am nevoie de ajutor”, subliniază psihologul. În spatele unei etichete greșite pot exista traume, neglijare sau nevoi emoționale profunde. Scopul nu este confruntarea, ci înțelegerea contextului și găsirea unui limbaj mai autentic al suferinței.

Când TikTok devine terapeut

Rețelele sociale joacă un rol ambivalent în acest peisaj. Platforme precum TikTok pot fi un punct de pornire pentru conștientizare. Mulți tineri ajung să se întrebe ce li se întâmplă, să caute explicații și să vorbească despre emoții. Este, fără îndoială, un pas înainte. Dar în același timp, psihologia popularizată online e adesea simplificată sau distorsionată. Diagnosticele devin etichete identitare, iar simptomele complexe sunt reduse la clipuri de 30 de secunde. „Încurajez orice formă de educație psihologică, însă subliniez importanța discuției cu un specialist. Autodiagnosticarea poate aduce claritate temporară, dar vindecarea reală începe în relația terapeutică, nu pe ecranul unui telefon”, completează Gabriela Răileanu.

Într-o lume în care vulnerabilitatea a devenit vizibilă, dar și monetizată, diferența dintre suferință autentică și simptom performativ e tot mai greu de făcut. Dincolo de etichete, rămâne însă nevoia comună a oamenilor de a fi văzuți, înțeleși și luați în serios.

Într-o discuție care a strâns sute de răspunsuri pe Quora, unpsiholog criminalist scria că simularea e mai ușor de depistat decât își imaginează oamenii: „Fiecare tulburare urmează reguli clare, un mod specific în care se manifestă. Cei care mint le încalcă vizibil. Îi întrebi, de pildă, dacă își văd halucinațiile și cu ochii închiși. Ezită, bâjbâie, se încurcă. Cine trăiește cu adevărat o astfel de experiență nu are nevoie să se gândească la răspuns.” Acesta amintea că, în mediul psihologiei judiciare, de la închisori la spitale psihiatrice, testele proiective și interviurile structurate scot la iveală rapid incongruențele. „Cei care mint învață simptomele, dar nu știu ce boala nu face. E ca și cum ai memora textul unei piese, dar fără să înțelegi rolul.”

Alți psihologi, mai rezervați, avertizează că, dincolo de teste, există mereu o zonă de incertitudine. „Psihologii nu citesc gânduri. Putem formula ipoteze, dar nu putem ști cu certitudine când cineva minte. Iar uneori, chiar și o persoană care pare să trișeze trăiește o formă autentică de suferință”, nota un clinician care lucra cu pacienți cronici. El povestea cazul unui bărbat diagnosticat cu schizofrenie, pensionat pe caz de boală de treisprezece ani, incapabil să conceapă o viață în afara sistemului medical. „Poate că își exagerează incapacitatea, dar ce spune asta despre calitatea vieții lui? Că un om alege izolarea, medicația și televizorul în locul libertății nu înseamnă că e mincinos, înseamnă că e cu adevărat neajutorat.”

Discuția a adunat și confesiuni cutremurătoare, venite de la oameni care recunosc că și-au inventat o boală psihică. Un utilizator anonim scria: „Am mimat depresia, atacurile de panică, chiar și un viol. Am ajuns să-mi cred propriile minciuni. Era singurul mod prin care simțeam că exist, că merit empatie. Mi-am făcut rău fizic doar ca să par credibil. N-a fost pentru atenție, ci pentru că voiam să fiu văzut.”

Alt participant, mai tânăr, spunea că a jucat un rol atât de mult încât s-a pierdut în propriul personaj: „Am mințit atâta vreme că am ajuns să cred și să nu cred în același timp. Îmi era rușine și, în același timp, depindeam de rolul ăsta. Nu mai știam cum să revin la adevăr.”

Pe de altă parte, un profesor care suferise de depersonalizare povestea cât de umilitor poate fi să recunoști o tulburare reală. „Când am spus la serviciu că nu mai pot preda din cauza unei tulburări de depersonalizare, un coleg a crezut că inventez. Dar dacă aș fi vrut să scap de muncă, puteam spune că am gripă. De ce aș fi ales ceva de care lumea nici nu a auzit?”

În finalul discuției, cineva a scris că: „E ușor să vezi inconsecvențele, dar greu să știi ce se ascunde în spatele lor. Poate fi manipulare, dar poate fi disperare. Iar între cele două, diferența e adesea imposibil de măsurat. Când ai dubii, mai bine alegi să crezi suferința, nu povestea.”