Cu ce rămânem după serialul care a îngrozit părinții din toată lumea. „Scenariul se poate repeta oricând, în orice școală din lume“

Miniseria „Adolescence“ a pus pe gânduri întreaga planetă: cum poate transforma mediul online un copil aflat în preadolescență într-un criminal. Specialiștii consultați de „Adevărul” oferă o serie de sfaturi de urmat împotriva escaladării de la o mică tensiune la violență extremă.

În primăvara acestui an, miniseria „Adolescence“ a pus pe gânduri întreaga planetă: cum poate transforma mediul online un copil aflat în preadolescență într-un criminal. Filmul oferă și o privire asupra manosferei, o colecție de forumuri online, site-uri și influenceri care promovează misoginia și o viziune rigidă asupra masculinității. Este menționat și numele Andrew Tate, unul dintre reprezentanții curentului de influenceri care promovează masculinitatea toxică. Pe lângă faptul că a impresionat milioane de telespectatori din întreaga lume, serialul distribuit de Netflix și-a pus amprenta și asupra premierului Marii Britanii, Keir Starmer. Acesta s-a întâlnit, la finalul lunii martie, cu persoanele care au produs „Adolescence“ și a anunțat că va pune la dispoziție miniseria în toate școlile de pe teritoriul Regatului.

„Weekend Adevărul“ a discutat cu Domnica Petrovai, psiholog clinician şi psihoterapeut cu o experiență de peste 20 de ani în consilierea şi psihoterapia familiei şi terapia cuplului, despre ce ar trebui să învețe părinții și profesorii din România din acest serial-fenomen. Aceasta susține că serialul ne pune în față o altă ipoteză în ceea ce privește cauzele pentru care un adolescent ajunge să ucidă. Părinți abuzatori sau problemele de sănătate mintală a copilului nu mai explică comportamentul lui. În boxa „acuzaților“ avem mai mulți vinovați, în contextul în care nici părinții și nici școala nu au intuit impactul negativ atât de mare al rețelelor de socializare.

„Weekend Adevărul“: Care sunt premisele serialului „Adolescence“ care au pus pe jar părinții din întreaga lume și cu ce ar trebui, de fapt, să rămână aceștia?

Domnica Petrovai: Trăim o perioadă în care părinții, pe de o parte, îi protejează excesiv pe copii în mediul fizic, lucru care înseamnă că nu au suficiente oportunități să-și dezvolte reziliența, să depună efort, să aibă responsabilități, fără contexte care să le permită dezvoltarea abilităților sociale. Pe de altă parte, există o lipsă de protecție în mediul online. Cumva, diferențele acestea două fac ca, din păcate, copiii să fie supuși multor situații riscante pe care ei nu le pot evalua ca atare. Serialul „Adolescence“ propune ipoteze cu care noi deja eram obișnuiți: comportamentul tânărului a fost cauzat poate de neglijența sau de abuzul fizic și sexual al tatălui. Însă aceste ipoteze cu care noi eram familiarizați până acum observăm că, de fapt, nu explică comportamentul tânărului. Ceea ce ne arată că e important să începem să privim lucrurile dintr-o altă perspectivă, anume că o responsabilitate individuală nu mai este cauza tragediei. Când spun responsabilitate individuală mă refer la comportamentul copilului care este determinat de abuzul tatălui, așa cum e adus în discuție. Înseamnă că e nevoie să găsim o altă explicație pentru ceea ce se întâmplă cu copiii și, cu siguranță, alte soluții. A fost testată ipoteza că el ar fi avut un diagnostic psihiatric și că asta a cauzat comportamentul violent, din nou cumva o ipoteză nevalidată în serial. Deci toate ipotezele astea cu care noi eram obișnuiți – abuzul sau probleme de sănătate mintală ale copilului – nu explică comportamentele lui. Pentru părinți, sigur că reacțiile au fost, în mare parte, creșterea anxietății și învinovățirea – „ce aș putea să fac mai mult, mai diferit?“. Sigur că întotdeauna există loc de a fi mai atent și mai conectat cu nevoile copilului. Serialul ne comunică faptul că e nevoie, în primul rând, de o protecție a copilului la nivelul vieții lui din zona online, ceea ce înseamnă cumva și restricții de folosire, dar și interzicerea internetului până la o anumită vârstă. Sunt studii care arată că, până la vârsta de 16 ani, copiii nu ar trebui să aibă acces la internet.

De ce?

Din cauza etapelor de vârstă, nevoilor de acceptare, sensibilității la stresori sociali specifici preadolescenței, riscul agresivităților și experiențelor abuzive în mediul online este foarte mare.

Dezvoltarea relațiilor interumane

Cum putem să-i protejăm?

Pe de o parte, să existe restricții de acces. Pe de cealaltă parte, a-i sprijini să dobândească aceste abilități sociale, de reglare emoțională și în situații de conflict, sentimentul de apartenență prin relațiile față în față, mediate și sprijinite de adulți. Cele mai recente studii ne arată că dezvoltarea cognitivă și biologică a copiilor se încheie la 24 de ani, deci numim adolescență perioada de până la această vârstă, ceea ce înseamnă că au nevoie de protecția adulților o perioadă mult mai lungă de timp, nu așa cum ne așteptam. Dacă toate aceste ipoteze nu sunt suficiente, soluția apare în literatura de specialitate drept reziliență digitală.

Ce înseamnă reziliența digitală?

Capacitatea și abilitatea tinerilor de a selecta care sunt contextele sănătoase pentru ei și contexte de învățare, dar și abilitățile sociale de a le dezvolta în mediul fizic, susținuți de adulți prin această creare a unor altfel de contexte. De exemplu, o universitate britanică a realizat un studiu care a constat într-un experiment: copiii unei școli au stat o săptămână fără telefoane. Evident că au început să fie mult mai conectați, mult mai prezenți, să se observe unii pe ceilalți. În mediul online nu ai nevoie de empatie să relaționezi, pentru că răspunsul e întârziat, nu-l vezi imediat, iar riscul de agresivitate este mult mai mare. În interacțiunea fizică, când copiii au certuri sau dispute, faptul că există această reglare imediată și sentimentele de rușine, de vină, îi ajută pe copii să-și rezolve tensiunile, conflictele într-un mod non-agresiv.

Ce altceva poate să facă părintele?

Cu siguranță, petrecerea unei perioade mai îndelungate de timp, de exemplu, făcând sport. Foarte importantă este și interacțiunea între fete și băieți – apropo de toate conversațiile despre ce înseamnă masculinitate toxică – și influența unor persoane abuzive asupra lor. O influență în această situație o reprezintă și lipsa încrederii în autoritate, iar aici mă refer la faptul că profesorii nu mai sunt mentori pentru copii. Există o perioadă în dezvoltarea lor când e foarte important rolul părinților, însă după o anumită vârstă sunt importanți mentorii. Dar dacă nu ai mentori în școală, alți profesori, de la care să învețe, de exemplu, interacțiunile sociale, cum să relaționeze cu o fată, de exemplu? Dacă nu ai niște mentori care să ofere aceste repere, există riscul de a fi influențați de persoane abuzive din mediul online.

Limitarea timpului în mediul online

Cu ce ar trebui să înceapă părinții?

În primul rând, să limiteze accesul la tehnologie. Anxietatea multor părinți împiedică implementarea acestor reglementări, din păcate. Ar trebui să existe mult mai mult timp petrecut împreună – părinții pot organiza vizite astfel încât copiii să se joace în afara cadrului școlar. Toate lucrurile acestea, așa cum am văzut și în serial, se întâmplau, dar nu sunt suficiente. Nu e suficient dacă nu ne asumăm o mai bună colaborare și sprijin din partea părinților față de profesori – sunt studii care arată creșterea semnificativă a abuzului părinților și copiilor față de profesori. Copiii au nevoie de o colaborare bună între profesori și părinți pentru a construi alte contexte sociale mult mai sănătoase pentru ca ei să nu petreacă timp în mediul online.

Protagoniștii filmului sunt elevi într-un sistem de educație britanic, care este oarecum un model pentru sistemele din alte țări… Ce greșeli ați constatat acolo?

Sistemul a funcționat pe anumite principii, de exemplu, au dat foarte multe responsabilități copiilor, fără să fie foarte atenți la relația cu părintele și sprijinul adulților mai degrabă, care a dus la creșterea comportamentelor agresive, pentru că s-a investit foarte mult în dezvoltarea abilităților copiilor și nu în dezvoltare abilităților adulților, care să-i susțină pe copii. De asemenea, sistemul educațional nu a intuit impactul negativ atât de mare al rețelelor de socializare. Copiii au alte provocări, diferite de cele ale generațiilor anterioare.

În contextul reformării educației din România, sunt anumite lucruri pe care le putem învăța și aplica din acest serial?

E foarte important să existe această perioadă în care să nu folosească telefonul, în timpul școlii. Apoi, acasă, părinții ar trebui să limiteze timpul petrecut pe telefon. Profesorii să fie pregătiți pentru dificultățile și provocările copiilor de astăzi, pentru că ei vin cu foarte multă tensiune, foarte multă agresivitate, adică reglarea emoțională este dificilă. Preadolescența este o vârstă în care sensibilitatea la stresorii sociali este foarte mare și studiile spun că cele mai importante intervenții ar trebui să fie în această perioadă, clasele V-VIII.

Ce înseamnă asta pentru profesori?

Profesorii să știe să-i sprijine să se regleze emoțional, adică dacă au o tensiune, să nu atace un coleg – apropo de umilințe și de violența din film. Ar trebui să fie transmise obiceiuri sănătoase: somn, mișcare, limitarea accesului la tehnologie. În școală, copiii trebuie să învețe la clasele de consiliere și orientare, de exemplu, sau la dirigenție, un alt fel de a rezolva tensiunile dintre ei. Dar pentru asta e nevoie să fie pregătită școala: să devină un spațiu în care profesorii să colaboreze și să devin o echipă. Problema în cazul nostru – nu știu cum se întâmplă în Marea Britanie – este că unii profesori se implică, alții nu, și astfel nu sunt o echipă care să se sprijine între ei și să ofere copiilor un alt model.

„Părintele trebuie să știe că problemele copilului sunt diferite de ale generației lui, dar la fel de serioase“

Ce abilități trebuie să deprindă elevii?

Sunt foarte importante abilitățile de autoreglare, de a avea încredere în ei, de a fi capabili a se împrieteni, de exemplu, cu o fată. Ce vedem și în serial este că adolescenții au de-a face cu foarte multă respingere pe care trebuie să învețe să o gestioneze într-un mod non-agresiv. De ce? Pentru că era și un mesaj important: dacă tensiunile și agresivitatea de zi cu zi ar fi fost prevenite, s-ar fi prevenit violența. Deci violența poate fi evitată prin prevenția micro-agresivităților zilnice.

Sau, așa cum se spune acum, bullying?

Da, doar că bullyingul are o perspectivă cumva de victimă și agresor, nu de asumare a responsabilității ambilor. Atunci, mai degrabă, cred că e important să-i învățăm pe copii să aibă mai multă responsabilitate și să nu se poziționeze ca victime. Pentru că victima devine agresor.

Comunicarea este cheia

Ce intervenții puteau fi făcute pe drumul de la victimă la agresor care să schimbe cumva direcția?

Odată ce s-a întâmplat evenimentul, niște specialiști ar fi trebuit să aibă discuții cu toți copiii din școală, pentru că toată lumea vorbea despre asta. Și în școlile din România se întâmplă la fel: dacă apare o situație de agresivitate între copii, nu se mai discută după. E o experiență de învățare foarte importantă. Dacă apar situații, să nu băgăm sub preș, să discutăm, copiii să fie sprijiniți în a înțelege situația în așa fel încât să nu se mai întâmple.

Ce se putea face până să se ajungă la violență?

Tocmai această conexiune a școlii cu părinții. Ce vedem în serial este că atât părinții, cât și profesorii nu erau conștienți de agresivitatea din mediul copiilor. Exista o deconectare a adulților față de copii. Pentru că unul dintre băieți a vorbit, dar cumva cu foarte mari rețineri, că împărtășește ceva, că trădează. De ce? De frica respingerii. E nevoie de mult mai multă prezență. Un profesor care e conectat cu copiii la clasă poate să identifice situații de agresivitate și să intervină imediat. Un mediu care este agresiv, care este foarte reactiv, crește riscul ca un copil, aparent fără experiențe abuzive cu punitivitate, cu momente de umilință din partea tatălui, dar nu abuzive, nu cu un diagnostic psihiatric, să devină violent.

Asta cumva corespunde și cu ce se întâmplă în realitate?

Da, dacă ne uităm la persoanele care comit crime: actul în sine este cauzat cumva de experiențe foarte dureroase de respingere și abandon. Adică dacă ai avut experiențe repetate de respingere, în care te-ai simțit umilit, respins, există acest risc de a-ți pierde controlul. Subliniez experiențe repetate, iar asta înseamnă că e nevoie ca adulții să fie mai conștienți și mai prezenți.

Sprijin din real în virtual

De ce mi se pare mie greu ca părinte crescut în altă epocă să înțeleg că de la niște jigniri pe social media s-a ajuns la crimă?

Răspunsul e legat de impulsivitate și de reziliența scăzută la frustrare, dar și de o reacție punitivă la un context repetat de respingere care nu au fost doar din partea fetei, ci și din partea colegilor. Sunt mai mulți factori care au contribuit și noi îi putem preveni.

Dar dacă se întâmplă, ca în serial, în mediul online?

Tocmai de asta spuneam că nu ar trebui să aibă acces până la 16 ani la rețelele de socializare, pentru că acolo adulții nu îi mai pot proteja.

Dacă părintele află că al său copil este victima unei micro-agresiuni, care lui nu i se pare ceva foarte grav, ce trebuie să facă?

Sensibilitatea la respingere socială în context online este mult mai mare dacă în viața de zi cu zi copilul nu are sprijin, ghidaj pentru momentele de respingere fizică. Dacă noi îl sprijinim pentru cele fizice, ca de exemplu, îl umilește un coleg, atunci va ști cum să se protejeze și online, dar cu aceste restricții.

De unde ar trebui să știe părinții cum să-l ajute să se protejeze, că nu sunt psihologi. Care ar fi un sfat bun pentru ei?

Ori de câte ori are sentimentul că se simte umilit sau respins să ceară ajutor, să vorbească cu adultul. Să nu și le rezolve între ei. Să nu mai pară pentru copil o trădare că vorbește cu un adult. Este foarte important ca părinții să transmită mesajul acesta: ori de câte ori copilul are nevoie de ajutor, ca de exemplu, când primește un mesaj care e ciudat, avansuri sexuale de la un cont fals etc., să comunice cu un adult, să ceară ajutor.

Pe de altă parte, este un alt curent acum care zice că nu e bine „să cocoloșim“ copiii...

Este nevoie să nu-l cocoloșești în viața reală, adică să aibă responsabilități, să meargă cu autobuzul, să își crească reziliența în viață reală, dar trebuie să-l protejăm mai mult. Pentru conflictele din viața reală au nevoie de sprijinul adulților.

Responsabilitatea colectivă

Părinții ce ar trebui să înțeleagă din acest film? Mie mi se pare că mesajul transmis este că părinții au o mare vină în ceea ce s-a întâmplat...

Eu zic altfel: filmul vine cu aceste ipoteze că părinții ar fi singurii vinovați, dar eu l-am văzut diferit. Pentru că în ultimul episod îi vedem pe părinți că se gândesc la ce puteau face diferit. Un părinte care este abuzator nu are această atitudine, nu se gândește la ce a greșit. Când e un abuz, practic, copilul e un obiect.

Și atunci cine sunt vinovații?

Mesajul este, în primul rând, că părinții au nevoie de o foarte bună colaborare cu școala pentru a-i proteja de agresivitatea din mediul online prin această reziliență digitală. În al doilea rând, conversațiile despre masculinitate, feminitate, roluri, să fie unele sănătoase, din surse potrivite, nu din social media. În al treilea rând, este important ca părintele să fie conștient că provocările copiilor sunt diferite față de cele pe care le-a avut generația lui, dar la fel de serioase.

Scenariul acesta se poate repeta oriunde în lume, în orice școală? Așa de grav s-a ajuns, până la potențiala comitere a unei crime?

Da, se poate întâmpla în orice școală. Este foarte grav. E foarte multă agresivitate: și din partea copiilor față de profesori, și între profesori, și între părinți și profesori. Atât profesorii, cât și copiii și părinții au nevoie de ajutor. Nu de blamare, nu de etichetare. Nu e nevoie să punem niște diagnostice, nu e nevoie să găsim un vinovat, ci împreună trebuie să găsim niște soluții, deoarece vorbim despre o responsabilitate colectivă, nu individuală.

Sociolog: „ceea ce nu reușește știința în ultimii 15 ani, a reușit un film”

Sociologul Ioan Hosu, profesor la UBB în cadrul Facultății de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării (FSPAC), a expus perspectiva sociologică asupra serialului „Adolescență coruptă”.

Întrebat în ce măsură povestea filmului ține strict de cultura britanică, Hosu a susținut: „Vorbim de un produs cultural, în primul rând, și ca orice produs cultural, poartă amprentele locale. Adică sunt diferite modalități de manifestare a furiei, în diferite spații culturale, furia nu se manifestă peste tot la fel. Sigur, cu nuanțe și cu elemente de specificitate culturală, cred că avem o constanță în povestea asta: relația individ-familie-școală în contexte digitale, că despre asta vorbim. Că e vorba de jocuri, de social media sau de retragere într-o zonă asistată de internet și calculator sau telefon. Atâta vreme cât vorbim de elementele astea de internet, social media și calculator, vorbim despre un produs care își poate găsi echivalență la nivel global.”

Ca sociolog, Hosu a remarcat că în finalul serialului vedem o capitulare în față a unei realități pe care, sigur n-au înțeles-o și nu o înțeleg foarte mulți. „Nu înțeleg că există o nouă realitate cea virtuală sau mediu online și există doar intersecții cu realitatea. Deci online-ul și offline-ul se intersectează suficient de mult încât să creeze confuzie, nu doar în rândul celor care sunt actori, implicați și activi, participanți în povestea asta, ci și în rândul celor pasivi, cum sunt părinții. Mulți sunt pasivi, nu înțeleg, și pasivitatea asta a dus la neînțelegere, nu înțeleg doar emoticoane, ci nu înțeleg logica și fricile de acolo, nu înțeleg apariția altor persoane relevante pentru tineri, în contextul în care nici părinții și nici educatorii nu mai sunt relevanți”, a explicat el.

Problema esențială, spune el, de fapt, este o problemă a generațiilor: „educatorii și părinții nu mai înțeleg nimic din ce vine după ei. De fapt, și nu mai pot nici gestiona povestea”. O temă importantă atinsă este ineficiența școlii, ai cărei angajați contribuie și ei prin faptul că nu înțeleg ce se întâmplă la confuzia generalizată.

„Filmul din punct de vedere sociologic are un merit, ceea ce, mă rog, cercetările din psihologie, sociologie, științele comunicării ne spun de mult timp despre toxicitatea, utilizării în exces a platformelor social media. Filmul ăsta, sigur, aduce în prim planul opiniei publice - vedem că premieri care reacționează, actori, cei care vizionează platformele de streaming - toxicitatea social media. Ceea ce nu reușește cercetarea în ultimii 15 ani, reușește un film”, arată sociologul.

„Nu vă expediați copiii într-o mlaștină digitală, că s-ar putea să nu mai iasă de acolo”

L-am întrebat pe Hosu cu ce ar trebui să rămână părinții după acest serial.

„Avem un deficit de relații de calitate între oameni. Fie că e vorba de adolescent și alți elevi, fie că e vorba de el si profesori, de el și membrii familiei, sora și părinții. E un deficit de relații. Ceea ce trebuie să vedem este dacă relațiile sunt coerente, consistente și cu sens și cu conținuturi adecvate. Nu formale, nu expeditive, ia-ți telefonul, poftim, ți-am luat calculatorul, PlayStation-ul, nu știu care, stația de jocuri și așa mai departe. Deci nu îi expediezi, pentru că de fapt asta simte protagonistul, el a fost expediat după ce a avut niște experiențe cu tatăl său, în care a încercat să facă un sport, dar nu a reușit și a fost expediat în zona digitală atunci când i s-a luat calculator. Această expediere în digital a venit cu niște costuri. Și eu cred că asta trebuie să vedem fiecare dintre noi, cei care avem copii și cei care au copii în adolescență, să nu-i expediem într-o mlaștină digitală. Pentru că s-ar putea să nu mai iasă de acolo pentru că ești pur și simplu înghițit”, a concluzionat Hosu.