Cercetătorii contrazic clișeele: prieteniile platonice pot fi la fel de profunde ca relațiile de cuplu. De ce cultura noastră refuză să creadă asta?

Granița dintre iubirea romantică și prietenia apropiată e mai subțire decât credem. Dincolo de sex sau etichete, ceea ce ține oamenii aproape e felul în care se sprijină, se ascultă și rămân prezenți unul în viața celuilalt.

„Ca psihoterapeut de cuplu și familie, mi se pare fascinant felul în care relațiile platonice pot atinge niveluri de intimitate, sprijin și angajament aproape identice cu cele romantice. Și totuși, mulți oameni rămân surprinși sau chiar sceptici în fața acestei idei”, explică pentru „Adevărul”, Denisa Zdrobiș, psihoterapeut sistemic de familie, cuplu și copil.

Ea crede că basmele, filmele și mai nou social media ne-au învățat că iubirea adevărată trebuie să fie pasională, exclusivă și completă. Partenerul „adevărat” e cel care ne împlinește toate nevoile: emoționale, fizice, sociale, spirituale, adaugă psihoterapeutul. 

Conform spuselor sale, în România, acest ideal este dublat și de o moștenire tradițională și religioasă puternică, în care familia și cuplul sunt considerate pilonii stabilității morale. „Într-un astfel de context, prieteniile profunde de sex opus pot fi percepute cu suspiciune, nu pentru că ar fi ceva greșit în ele, ci pentru că pun sub semnul întrebării o limită pe care societatea a învățat să o protejeze: exclusivitatea intimității”, explică ea.

În opinia sa, în realitate, o relație de cuplu matură și sănătoasă are nevoie de trei piloni interdependenți: intimitate, prietenie și angajament. Intimitatea înseamnă mult mai mult decât sex; e spațiul de vulnerabilitate, încredere și apropiere emoțională. Prietenia aduce sprijin, umor și înțelegere. Mai prescis, angajamentul oferă stabilitate și direcție, e decizia conștientă de a construi împreună, chiar și în momentele dificile.

„Ceea ce numim „normalitate” în cuplu, cât de des facem sex, câtă tandrețe avem, cât timp petrecem împreună, este o chestiune profund personală. Nu există o rețetă universală, ci doar ceea ce funcționează pentru noi doi. Important e ca aceste nevoi să fie discutate deschis și negociate cu blândețe, fără comparații sau presiuni din afară”, este părere Denisa Zdrobiș, Psihoterapeut sistemic de familie, cuplu și copil.

La fel de important este să privim relațiile prin prisma etapelor de viață. La început, pasiunea și dorința sexuală pot fi forța dominantă, explică psihologul. Pe măsură ce apar copiii, stresul, oboseala sau grija pentru carieră, atenția se mută firesc spre prietenie și angajament, spre echipa care trebuie să funcționeze zi de zi, spune ea. „Asta nu înseamnă că pasiunea dispare, ci doar că intră într-un alt ritm. Iar dacă aceste schimbări sunt discutate și asumate, nu devin o ruptură, ci o adaptare sănătoasă la realitate”.

Fluiditatea relațiilor este firească. O prietenie poate deveni iubire, la fel cum o relație începută prin atracție fizică se poate transforma, în timp, într-o prietenie profundă. Vedem adesea acest lucru la cuplurile vârstnice, unde sexualitatea poate scădea, dar crește o altă formă de apropiere: tandrețea, grija, complicitatea.

„Una dintre cele mai delicate teme rămâne însă trădarea emoțională. Mulți oameni se simt răniți nu doar atunci când partenerul are o aventură fizică, ci când descoperă că el sau ea a împărtășit gânduri, emoții, vulnerabilități profunde cu altcineva. Iar această durere este perfect justificată. Într-un cuplu, intimitatea emoțională este ca o cameră secretă construită pentru doi. Când acea cameră e deschisă unei alte persoane, chiar și fără contact fizic, se produce o fisură reală”, susține Denisa Zdrobiș.

Conform declarațiilor sale, această formă de trădare nu înseamnă doar gelozie, ci pierderea unui sentiment de siguranță: partenerul simte că nu mai este ales ca martor principal al vieții interioare a celuilalt. De aici se naște teama că relația se destramă, adesea fără să știm exact de ce.

„Mulți caută alinare în altă parte, convinși că „iarba e mai verde în curtea vecinului”. Persoana care ne ascultă fără reproș, care pare să ne înțeleagă perfect, devine refugiul emoțional. Însă, de cele mai multe ori, nu e vorba despre o iubire nouă, ci despre un gol vechi. Golul din cuplu, sau poate chiar din interiorul nostru. Iar dacă nu înțelegem de unde vine lipsa, vom repeta același tipar cu următorul partener”, spune ea.

De aceea, consideră că terapia de cuplu nu ar trebui să fie ultima soluție, ci o formă de prevenție. „E locul unde putem vorbi despre aceste dinamici înainte ca ele să devină rupturi. Unde învățăm să ne cunoaștem bagajul emoțional: fricile, convingerile, reacțiile automate și să înțelegem cum contribuie fiecare dintre noi la dansul relației. Terapia nu este despre a „repara” o relație stricată, ci despre a o face conștientă, vie și autentică. Pentru că, dincolo de etichete: romantic, platonic, pasional, iubirea este, în esență, un proces viu. Se transformă, se ajustează, respiră odată cu noi. Iar ceea ce o menține nu este perfecțiunea, ci grija zilnică de a rămâne conectați, chiar și atunci când pare mai simplu să fugim”, conchide ea. 

Afirmațiile psihoterapeutei sunt susținute și de o cercetare recentă publicată în Archives of Sexual Behavior, care arată că granițele dintre relațiile romantice și cele platonice sunt mult mai fluide decât credem. Studiul, realizat de Sari van Anders și Ana Carolina de Barros, arată că oamenii folosesc în continuare normele culturale pentru a defini ce este o relație „adevărată”, chiar și atunci când experiențele lor intime nu se mai potrivesc acestor modele. Cu alte cuvinte, exact cum explică Denisa Zdrobiș, iubirea nu mai poate fi redusă la atracție fizică, ci include prietenie, vulnerabilitate și angajament – pilonii care susțin o relație matură.

Concluziile psihoterapeutei sunt susținute și de o cercetare recentă publicată în Archives of Sexual Behavior, semnată de Sari van Anders, Ana Carolina de Barros și Emily R. L. Lackie. Studiul, intitulat „Sex, Attraction, and Social Norms: Distinguishing Romantic and Non-Romantic Relationships in Non-Sexual Contexts”, a analizat felul în care oamenii definesc intimitatea în relații care nu implică atracție sau comportament sexual.

Cercetătorii au intervievat 30 de persoane din Canada și Statele Unite, aflate fie în relații romantice non-sexuale, fie în prietenii extrem de apropiate, cu durată de cel puțin doi ani. Rezultatele arată că multe dintre aceste relații, deși diferite ca etichetă, împărtășesc aceleași elemente fundamentale: vulnerabilitate, sprijin emoțional, interdependență și angajament. În unele cazuri, participanții au descris legături platonice chiar mai profunde și stabile decât relațiile lor romantice.

Autorii notează că, deși oamenii tind să definească iubirea romantică prin atracție și exclusivitate, în realitate criteriile care contează sunt intimitatea și prezența constantă. Mulți respondenți au recunoscut că diferențele dintre tipurile de relații sunt mai degrabă dictate de norme culturale și așteptări sociale decât de trăirile lor autentice.

Cu alte cuvinte, știința ajunge la aceeași concluzie ca psihoterapia: granița dintre iubire și prietenie nu e o linie fixă, ci un spectru al conexiunii umane - unul care se rescrie odată cu felul în care învățăm să fim aproape unii de alții.

Granița dintre iubirea romantică și prietenia profundă este mult mai fluidă decât am fost învățați să credem. Într-o lume care idealizează pasiunea și exclusivitatea, tot mai mulți specialiști arată că adevărata intimitate se construiește prin prietenie, vulnerabilitate și angajament, indiferent de eticheta relației.