Secretul iubirii de durată? Armonia emoțională dintre parteneri: „Reduce stresul, activează sistemul de securizare”

„Din perspectiva psihologică, aplicată, iubirea este un cumul de procese neurobiologice. Activează patru sisteme: dopamina, care ține de recompensa aceea intensă a îndrăgostirii; oxitocina, hormonul atașamentului; vasopresina, care contribuie la stabilirea legăturilor pe termen lung prin susținerea unor comportamente de grijă și protecție; și cortizolul, ridicat la început, responsabil pentru emoțiile intense, dar care scade pe parcurs”, explică pentru „Adevărul” Alexandra Dincovici, psiholog cu formare în psihoterapie centrată pe persoană.

„Potrivit lui Bowlby, Hazan și Shaver, iubirea romantică este o formă de atașament adult. Concret, iubirea înseamnă co-reglare, reduce stresul, activează sistemul de securizare”, spune ea.

Iubirea, văzută din cabinet

De altfel, psihologul subliniază că iubirea matură funcționează ca un proces care necesită competențe emoționale reale. „Doar o parte redusă dintre români pornesc în viața adultă cu un atașament securizat. Cei mai mulți tind către el plecând de la modele anxioase, evitante sau dezorganizate. Iubirea este o competență emoțional-relațională, bazată pe abilități învățabile.”

Printre aceste abilități, Alexandra Dincovici indică trei piloni operaționali. „Comunicarea eficientă. Gottman, Sue Johnson și Bowlby arată că oamenii care se iubesc sănătos folosesc reflectarea, clarificarea, ascultarea activă și repararea confictelor. Nu ascultă pentru a răspunde defensiv. (...) Flexibilitatea: adaptarea la stilul emoțional al celuilalt, ajustarea comportamentelor, deschiderea spre compromis și înțelegere și reglarea emoțională: amânarea reacțiilor impulsive, tolerarea frustrării, rămânerea prezentă chiar în context tensionat.”

La acestea se adaugă indicatorii de finețe: empatia, responsivitatea și capacitatea de co-reglare. „Să țin cont de emoțiile celuilalt, să răspund în timp util, să pot calma și să mă las calmat”, crede ea.

Rezonanța pozitivă prezice iubirea stabilă

De curând, un studiu publicat în revista Personal Relationships care analizează în detaliu dinamica a 148 de cupluri căsătorite de aproximativ trei decenii relevă cum cuplurile care prezintă mai frecvent „rezonanță pozitivă” obțin scoruri mai mari la categoria iubirii stabile, de lungă durată.

Rezonanța pozitivă se referă la sincronizarea emoțională observabilă: expresii faciale care se aliniază, tonuri ale vocii care se armonizează, reacții comune la același stimul. Aceste micro-sincronizări declanșează răspunsuri neurobiologice, inclusiv eliberarea de oxitocină, care consolidează legătura dintre parteneri.

Cele 148 de cupluri căsătorite au participat la două sesiuni de laborator, în care au discutat un conflict marital în timp ce erau filmate și monitorizate cardiac. Înregistrările au fost analizate pentru a identifica nivelul de rezonanță pozitivă. Ulterior, participanții au completat chestionare despre felul în care își percep partenerul și intensitatea iubirii.

Rezultatele au fost clare: acolo unde sincronizarea pozitivă era mai frecventă, cercetătorii au găsit atât niveluri mai ridicate de „iubire stabilă”, cât și fluctuații momentane ale iubirii ce urmăreau fluctuațiile din rezonanță. Cu alte cuvinte, conectarea emoțională vizibilă și măsurabilă prezice atât stabilitatea relației, cât și dinamica ei de moment.

Autorii notează și o limită metodologică importantă: o parte a corelației poate fi influențată de faptul că atât rezonanța, cât și iubirea au fost evaluate din aceleași materiale video. Totuși, datele furnizează primul suport empiric consistent pentru ideea că iubirea poate fi observată și cuantificată prin aceste micro-sincronizări.

În acest punct, cercetarea susține ce se vede și în practica terapeutică: relațiile care funcționează bine au patternuri clare de conectare emoțională și sincronizare comportamentală. Nu sunt metafore, sunt procese măsurabile care influențează stabilitatea unui cuplu.

Vocea comunității, pe Reddit 

Discuția declanșată de studiu a strâns zeci de reacții pe Reddit, care arată cum pentru mulți, ideea de „rezonanță pozitivă” nu e neapărat o realitate trăită, ci mai degrabă un indicator al unei distanțe interioare. De pildă, cineva a comentat că se simte „condamnat”, pentru că nu simte că rezonează cu nimeni, nici măcar cu propria-i viață emoțională. Altcineva s-a descris drept o persoană „mai degrabă negativă”, însă a observat că un gest simplu, cum ar fi să prețuiești oamenii apropiați și să îți arăți recunoștința, poate schimba dinamica unei relații mai mult decât pare.

Un alt utilizator a completat că dacă incapacitatea de a „prețui” pe cineva devine un obstacol, aceasta este o abilitate care poate fi învățată în terapie.  Din comentarii, sentimentul cel mai frecvent  este acela de copleșire și blocaj emoțional.

Alt participant la discuție a intervenit spunând că: atunci când pornești din start cu o atitudine negativă și refuzi să încerci, nimic nu se schimbă. Comentariul lui a mers în direcția responsabilității personale: „mulți oameni au trecut prin traume și perioade lungi de nefericire, însă schimbarea apare doar atunci când cineva alege să iasă din propriile reflexe”. El a descris cum, după ani întregi de emoții grele, a reușit să își construiască o relație stabilă tocmai „hrănind deliberat flacăra recunoștinței”. A numit iubirea și fericirea „procese care cer efort”, nu trăiri spontane.

Alt utilizator a adăugat că, deși procesul poate fi copleșitor, simplul fapt că discuți cu un profesionist și faci pași mici poate schimba direcția. Iar cineva a venit cu un set de recomandări practice, foarte clare: îmbrățișări dacă sunt bine primite, cuvinte calde, mici gesturi de sprijin „fără interes”, timp petrecut împreună. Pe scurt, limbajele iubirii aplicate în viața reală.

Altcineva a sugerat că totul poate începe cu auto-compasiune, adică să cultivi o formă de bunătate față de tine, mai ales dacă nu poți oferi altora ceea ce nu îți poți oferi ție însuți. Cineva a recunoscut însă că „se detestă sincer” și că nu vede cale de ieșire. Un alt participant i-a răspuns că: „dacă modul acesta de a trăi nu îl deranjează, există oameni care sunt mai fericiți singuri. Experiența umană nu are o singură formă”.

Un alt comentator a întrebat dacă rezonanța pozitivă poate fi învățată sau depinde doar de compatibilitate? Răspunsul primit a fost că „este în mare parte intențională”. De altfel, a dat exemplul răspunsurilor „întoarse spre partener” versus „întoarse în afara relației”. „Dacă partenerul îți cere atenție, iar tu alegi să te implici chiar dacă subiectul nu te interesează foarte tare, creezi conexiune. Dacă ignori, tai firul”.