Partea plină a vidului

Natura umană are oroare de vid. Ăsta e un dat supranatural, deşi lucrează exclusiv cu psihologia. Printr-un dat obscur al firii, noi vrem să dăm sens chiar şi inexplicabilului.

Desigur, de-a lungul timpului, oamenii au putut constata pe propria lor piele că inexplicabilul se desface în părţi logice, că nevăzutul, impalpabilul şi incomensurabilul îşi primesc, în linişte, etichete cuprinzătoare. Dar, de fiecare dată când ne întâlnim cu o enigmă, spiritul nostru porneşte automat în căutarea adevărului, sfârşind, aproape invariabil, într-o fundătură. Comunităţi care au ars vrăjitoare şi venetici, filosofi care au legitimat ectoplasma şi magnetismul animal (da, da, Kant însuşi îşi baza una dintre teorii pe „magnetismul animal“, adică pe hipnoză), oameni de ştiinţă care au negat viteza schimbătoare ale luminii, moralişti care au trimis femeile la cratiţă şi judecători care au condamnat nevinovaţi – toţi sunt victimele aceste orori de vid şi de inexplicabil.

Nu e niciun mister. Dadaiştii, că tot se împlinesc 100 de ani de la ivirea mişcării, aveau un joc, „cadavre de lux“. Cineva scria o propoziţie sau o frază. Împăturea foaia de hârtie şi o dădea mai departe la scris. Şi tot aşa. Când foaia era despăturită, publicul constata, cu uimire, că tot ce era scris acolo avea un sens. Unul mai special sau mai fluşturatic, dar repet, un sens. Povestea a fost considerată, odinioară, o minunată potrivire a minţilor, un flux enegetic, o întâlnire a astrelor. Ei, aş. Natura umană are oroare de vid şi dă sens (şi nume, cum spune cântecul) tuturor lucrurilor. Chiar şi acolo unde nu este.

Natura umană are oroare de vid şi dă sens (şi nume, cum spune cântecul) tuturor lucrurilor. Chiar şi acolo unde nu este.

E esenţa modului de gândire uman. Nici măcar o boală psihică nu poate dărâma acest dat. Paranoia sau schizofrenia oferă modele delirante de interpretare a realităţii, prin care lumea înconjurătoare dobândeşte valori sau semnificaţii deosebite. Dar niciodată nu este lipsită de acestea. Gândirea copilului e cea mai surprinzătoare: felul în care operează cu obiectele e magic (pentru noi, maturii), dar nu e lipsită de o logică specială, strictă. Oriunde s-ar găsi în lume, de la naştere până la moarte, omul stabileşte cauzalităţi şi dă sentinţe. Ca dovadă, pentru aproximativ 40% dintre români, Soarele se învârte în jurul Pământului. Are sens? Are. E ceea ce ne spun ochii noştri, nu tâmpiţii de savanţi ai lui Soros. Dacă vine cineva şi mărturiseşte că în măruntaiele geologice ale României există o sursă energetică de origine dacică, vom avea instantaneu un milion de năuci gata să pună botul. Mai mult, această populaţie care l-a pus va mărturisi că a ştiut asta dintotdeauna. Teama ca universul să nu fie gol, străin şi fără sens (şi, prin urmare, propriile vieţi să nu fie irosite) explică gălăgia in(de)formaţională care ne înconjoară, teoriile conspiraţiei, prejudecăţile, sentinţele date fără judecată şi oroarea, în general, faţă de democraţie.

Ah, da, am spus cuvântul nepotrivit. Lumea s-a săturat de democraţie, pentru că este relativă. Democraţia nu rezolvă nimic. Lasă lucrurile în aer. Fiecare are dreptul şi să judece şi să aibă dreptatea lui. Or, asta e intolerabil. Noi, oamenii, vrem să stăm pe un pământ plat, să avem dreptate, iar dacă suntem în apropierea unui râu, cea mai mare dorinţă e să vedem coborând la vale cadavrul duşmanului nostru. Dar, ce ciudat, pe malul advers, altcineva scrutează din amonte cadavrele noastre. Şi asta de la începutul lumii.