Iubirea în sala Parking

Nu ştiu când şi cum a intrat în circuitul teatral noua sală „Parking” a Naţionalului târgumureşean. Nu ştiu nici dacă spectacolul cu piesa „Contra iubirii” a dramaturgului catalan Esteve Soler, o prezenţă deja familiară pe afişele româneşti, a inaugurat-o.

Ce ştiu cu siguranţă e că ea a fost în aşa fel utilizată de regizorul Radu-Alexandru Nica şi de scenografa Cristina Milea încât respectiva sală pare a fi fost anume creată pentru mai sus amintita montare.

Noul spaţiu e situat în subsolul Teatrului şi a fost denumit astfel fiindcă deasupra lui e construită parcarea destinată automobilelor instituţiei şi ale angajaţilor acestora. E îndeobşte cufundat în întuneric şi poate fi oricând comparat cu o hală industrială dezafectată ori cu o pivniţă abandonată. A fost îmblânzit şi transformat într-un miraculos areal destinat teatrului. O îmblânzire care nu e nici definitivă, nici necondiţionată. Aşa că sus-numitul spaţiu poate produce deopotrivă surprize plăcute, dar şi surprize deloc agreabile. Poate favoriza reuşite, tot la fel cum poate contribui la eşecuri fulminante. Am constatat acest lucru în răstimp de 24 de ore, văzându-l utilizat în două montări diferite. Diferite din toate punctele de vedere, situate la antipozi în primul rând din punct de vedere valoric. 

Pentru spectacolul cu piesa Contra iubirii, sala în chestiune a fost fragmentată de Cristina Milea în şase spaţii de joc riguros delimitate, ce înconjoară spectatorii plasaţi în centru. Şase spaţii scăldate într-o lumină albă, bizară, nenaturală obţinută prin combinaţia elaborată dintre tuburile de neon, furtune încolăcite din material plastic de culoare albă şi lămpi fluorescente. Lumina aceasta neobişnuită, niţeluş angoasantă, contribuie decisiv la anularea oricăror referinţe, a oricăror determinări temporale.  Ea facilitează contopirea trecutului, prezentului şi viitorului, aglutinarea lor. Îi creează spectatorului iluzia intrării în starea de imponderabilitate.

O contopire şi o aglutinare ce facilitează evacuarea aproape a oricărei urme de tezism din ceea ce mi se pare a fi scrierea cea mai puţin tezistă a trilogiei lui Esteve Soler. De fapt, o seamă de operaţii abil proiectate şi inteligent concretizate teatral ce nu anulează caracterul de avertisment cu privire la exagerările şi malformaţiile la care poate conduce întrebuinţarea necugetată, abuzivă a unui sentiment pândit şi el, precum valori ca progresul ori democraţia, de riscul decuplării de firesc, de cumpătare şi de umanitate. Un avertisment dorit de dramaturg şi care îşi găseşte formulări dintre cele mai ingenioase în lectura creatoare, surprinzătoare, luxuriantă propusă de Radu-Alexandru Nica.

Din cele şapte secvenţe sau mini-piese ce compun Contra iubirii, regizorul a reţinut doar şase. Fiecare dintre ele se consumă într-un micro-spaţiu scenografic separat, fără a fi exclusă din ecuaţie complementaritatea. Impresia iniţială e că fiecare dintre cele şase secvenţe ar deţine o stilistică proprie. Chiar că ar beneficia de o anume independenţă. Aparent, dar numai aparent, nu există nici o legătură între prima secvenţă, cu alură de basm ori de teatru de bâlci, elaborată în cheia specifică acestui fel de teatru, secvenţă ce ne spune povestea tragică a ţăranului (Luchian Pantea) care şi-a sacrificat mama doar spre a dobândi mâna unei capricioase prinţese şi secvenţa finală populată de cosmonauţi ori locuitori ai spaţiului cosmic (Elena Purea şi Rareş Budileanu). Scena certei în crescendo dintre un soţ cicălitor (Csaba Ciugulitu) şi o soţie adulterină (Monica Ristea), terminată prin anihilarea primului şi apariţia amantului (Costin Gavază), pare scrisă, cel puţin până la un punct, cu cea mai realistă cerneală posibilă. Alte secvenţe sunt construite într-un science fiction în crescendo. Mă gândesc la scena consumată într-o cameră de hotel, scenă parcă ireală, în care o iubire se sparge la propriu prin “spargerea” soţiei (Roxana Marian), cu un soţ calm, impasibil, preocupat doar să plătească eventuale daune (Mihai Crăciun) şi cu cameriste caracterizate prin grade diferite de implicare sentimentală (Anca Loghin şi Ioana Cheregi).Ori la secvenţa în care un fost iubit ia în posesie trupul fostei iubite ( istorioară “relatată” de dialogul dintre personajele interpretate de Raisa Ané şi Georgiana Ghergu) şi rămâne astfel până în momentul în care e eliminat pe cale bucală. Sau la scena iubirii ordonate, comandate, înţeleasă ca sarcină de serviciu, stimulată de pastile anume primite de la firma pentru care lucrează (Diana Avrămuţ şi Andrei Chiran).

Prin aglutinarea temporală despre care vorbeam ceva mai sus, regizorul spectacolului asigură instituirea unui continuum ideatic progresiv. Iar aparentul puzzle capătă şi unitate stilistică, dar şi dinamism. Un dinamism la desăvârşirea căruia contribuie, alături de actori, creatorul muzicii de scenă şi al spaţiului sonor al spectacolului, nimeni altul decât Vlaicu Golcea.     

Teatrul Naţional din Târgu-Mureş- Compania Liviu Rebreanu;

CONTRA IUBIRII de Esteve Soler;

Traducerea: Luminiţa Voina-Răuţ;

Regia: Radu-Alexandru Nica;

Scenografia: Cristina Milea;

Costume: Diana Cojocaru;

Muzica şi sound-design: Vlaicu Golcea;

Cu: Alexandra Ţifrea, Luchian Pantea, Mihai Crăciun, Roxana Marian, Anca Loghin, Ioana Cheregi, Georgiana Ghergu; Raisa Ané, Diana Avrămuţ, Andrei Chiran, Csaba Ciugulitu, Costin Gavază, Rareş Budileanu, Elena Purea;

Data reprezentaţiei: 24 noiembrie 2013