Infernul pavat cu bune intenţii: trimiterea de arme în zonele de conflict
0Dilema este pe cât de evidentă, pe atât de tragică: există situaţii-limită în care comunitatea internaţională trebuie să aleagă între două rele. Decide trimiterea de arme pentru a susţine o parte dintr-un conflict care ameninţă să se transforme cel puţin într-o explozie regională, ştiind, pe de altă parte, că există riscul ca armele respective, scăpate de sub control, să alimenteze şi mai mult intensitatea evenimentelor din teatrul de luptă.
Din nefericire, dilema este reală, cu atât mai dureroasă cu cât se produce pe fondul dispariţiei din ecuaţia internaţională a formulei pe care ONU a avut-o mereu la dispoziţie (şi, teoretic, încă o mai are): trimiterea în zonele de conflict a unei forţe internaţionale, „căştile albastre”, acţiune prevăzută de Carta ONU tocmai ca ultimă măsură de dezamorsare şi control. Dovedită fie cu impact redus, fie complet ineficace, măsura este acum definitiv abandonată, sau aplicată în cazul unor conflicte de slabă intensitate, fie locale, fie regionale dar despre care se crede că ar putea fi oarecum stopate prin participarea unei forţe compusă prioritar din soldaţi provenind din ţările învecinate. Nimeni nu mai îndrăzneşte măcar să se gândească la posibilitatea de a trimite un asemenea contingent în Ucraina, spre exemplu...
Acestea fiind spuse, întrebarea este ce decizie ar trebui să ia statele în momentul în care un conflict devine într-atât de intens încât devin absolut evidente consecinţele sale în ce priveşte destabilizarea profundă a unei regiuni, ameninţând chiar pacea lumii? Căci, cu certitudine, asta se petrece acum în Ucraina sau în spaţiul reclamat de Califatul Islamic, Siria+Irak.
Depinde pe ce plan vrem să căutăm răspunsul. Pe plan moral, discuţia este foarte simplă şi evidentă. Pe planul celălalt, al „raţiunii de stat”, lucrurile devin mai complicate. Dar şi mai complicate şi mai greu de formulat atunci când cei care trebuie să le dea sunt marii jucători politico-militari ai planetei. Aceasta deoarece, pentru ei, morala momentului se defineşte în funcţie de priorităile strategice ale fiecăruia, extrem de fluide în funcţie de situaţie, alianţe şi interese imediate şi viziunea de termen lung căreia i se subsumează.
Pentru început, să definim tipul de ajutor militar pe care unele state occidentale,SUA, Canada, China sau Rusia, au les să-l trimită în zonele de conflict, sub acoperirea unor pretexte ideologice (spre ex., susţinerea mişcărilor de eliberare de toate culorile şi orientările) sau a intervenţiei umanitare extinse. În general, este vorba, prioritar, de armament uşor cu muniţiile aferente, logistică şi alimente, cele care pot susţine în imediat o ofensivă dar care prezintă şi riscul cel mai mare de a fi transferate, către alte mişcări insurgente sau către civilii care sunt integraţi la un moment dat unităţilor armate, dar le părăsesc odată cu armamentul în dotare..
În acest moment, la nivel mondial, sunt în circulaţie 875 milioane de arme uşoare, estimându-se că 525 de milioane de arme uşoare sunt în mâinile civililor. Ucid zilnic, în medie, 1000 de oameni, 300.000 în fiecare an (100.000 în conflictele armate şi 200.000 în situaţii non-conflictuale) Plus un milion de răniţi anual, mulţi dintre aceştia handicapaţi pe viaţă....Peste 1000 de companii din peste 100 de ţări ale lumii produc acest tip de arme şi aprovizionează statele, grupările armate şi persoane fizice. În fiecare an, cel puţin 1 milion de arme uşoare sunt pierdute sau furate. Cele mai multe dintre ele ajung direct sau pe circuite internaţionale bine puse la punct în zonele de conflict...comerţul autorizat cu arme uşoare reprezentând o valoare anuală de peste 6 miliarde de dolari. Plus comerţul ilegal în valoare de peste 1 miliard de dolar anual.
Raport al Crucii Roşii Internaţionale, 2013
Găsim în SIPRI Insights on Pace and Security (no.2013/1 January 2013) o analiză foarte interesantă privind acest fenomen şi primejdiile pe care le implică pentru pacea lumii. Problema pe care o pun cercetătorii care au realizat acest studiu este că, aproape în totalitatea cazurilor, aceste livrări voluntare de armament (cum sunt cele decise recent de UE în favoarea kurzilor din Irak şi cele solicitate de Ucraina) este că ele se fac către state fragile, Adică, se explică în text, cele care nu poate asigura controlul asupra acestor livrări, un indicator cheie al fragilităţii fiind incapacitatea forţelor de securitate ale statului de a exercita un monopol în ce priveşte folosirea legitimă a forţei.
În acest ca, principala problemă este „deturnarea transporturilor de arme de la destinatarul iniţial către un altul...o chestiune foarte comună şi îngrijorătoare a transferurilor de arme şi muniţie către forţele de securitate ale unui stat fragil, armele respective fiind regăsite mai apoi în mâinile unor actori caută să mineze eforturile de stabilizare şi să continuie conflictul armat în statul respectiv sau în zonele învecinate”. Cazuri de acest gen, foarte numeroase, au fost consemnate în Afganistan, Somalia, Congo, Sierra Leone, Irak., Timor.
Context în care, notează studiul SIPRI, există un risc cert ca livrările de arme să poată duce la reînceperea sau la intensificarea conflictului. Gasiţi în acest raport (accesaţi aici versiunea integrală) numeroase şi foarte documentate exemple ale unor asemenea transferuri ilicite operate în ţările beneficiare în favoarea unor grupări dizidente sau forţe para-militare, complicând imediat şi la scară mare situaţia de securitate din ţara respectivă. În plus, sunt notate exemple scandaloase privind corupţia oficialilor din ministerele apărării sau de interne din unele ţări beneficiare, cazuri în care părţi importante din cantităţile de arme şi echipamente nu au ajuns niciodată la beneficiarii lor, aşa cum erau ei consemnaţi în foile de transport....
Există oare o soluţie? Nu prea, în afara unor foarte ipotetice mecanisme de control al drumului pe care-l iau armele, care sunt şi vor fi livrate în continuare de către comunitatea internaţională pentru rezolvarea în regim de urgenţă a situaţiilor extreme de acum din Irak sau Ucraina. Din păcate, nu există nici un fel de garanţii de durată privind viitorul acestor arme de toate tipurile şi dimensiunile, ajunse în zonele de conflict şi operate, într-o proporţie considerabilă, de civilii înrolaţi în brigăzile para-militare de voluntari care operează de ambele părţi ale baricadelor.
În lipsa unor reglementări internaţionale ferme şi în situaţia în care fiecare stat poate decide de unul singur dacă trimite sau nu arme în zonele de conflict, în contextul acceptării generale a principiului intervenţiei armate umanitare, este extrem de posibil să asistăm, într-adevăr, la o prelungire sau intensificare a conflictelor actuale. Victoria momentului poate să coste cumplit de mult pe viitor şi, după cum se vede, nimeni nu este dispus să nu-şi pună bunele intenţii în aplicare, până la capăt. Care va fi însă acesta?