Dreapta populară şi dreapta liberală. Lecţii din Războiul celor Două Roze

O miză constantă a politicii dâmboviţene din ultimii ani pare să fie unificarea dreptei româneşti sub un singur steag. Metoda? Capturare.

Războiul celor două roze - dreapta populară împotriva celei liberale - a început odată cu metamorfoza ideologică a PD şi refuzul constant al PNL în privinţa unei fuziuni. Conflictul a fost generat, amplificat şi întreţinut de ambiţia lui Traian Băsescu de a guverna cu un mare partid prezidenţial de centru-dreapta. Proiectul a eşuat, însă resentimentele au rămas, conflictul s-a perpetuat, iar PNL a fost obligat să colaboreze cu PSD. Faptul că două partide mari, unul de stânga, altul de dreapta îşi angajează promisiuni comune şi guvernează, nu este neapărat o ciudăţenie politică pentru România. PD a guvernat cu PNL. PD-L a guvernat cu PSD. PNL guvernează cu PSD. Toate combinaţiile dintre partidele mari s-au epuizat. Explicaţia la îndemână pare a fi permeabilitatea ideologică pe care o regăsim şi în stânga şi în dreapta.

Astăzi, dreapta liberală îşi doreşte să înghită dreapta populară, drept răspuns la acţiunea sistematică a dreaptei populare de a distruge dreapta liberală. Sloganul clasicului film Highlander, în care nemuritorii se luptă pentru supremaţie, „There can be only one”, pare a se potrivi de minune situaţiei. Justificat demers? De ce nu! Realpolitik până la capăt ar spune unii. Partidul cel mai puternic, care se organizează cel mai bine la toate capitolele  supravieţuieşte. Şi pare un moment propice. PNL este la guvernare, se simte puternic şi doreşte să-şi elimine adversarul. Însă asta înseamnă consumarea unor energii. Iar distrugerea nu este întotdeauna creatoare.

Lecţia intenţiei PD-L de a distruge PNL ar suna cam aşa: liberalii s-au regrupat şi au reuşit să se mobilizeze puternic în faţa unei astfel de ameninţări. PD-L, în loc să se consolideze în perioada guvernării, s-a fragmentat şi divizat. Facţiunea liberală a fost asimilată în întregime, „L”-ul din coada PD aproape că şi-a pierdut importanţa. Nu mai generează de mult timp atractivitate în tabăra dreptei liberale. Dreapta populară a  ajuns să se consumă pe sine. Este împărţită între forţe care vor să dea foc şi apoi să reconstruiască (tabăra Băsescu) şi forţe care vor să repare şi să meargă mai departe (tabăra Blaga).  

Dreapta populară sufocată de orgolii nemăsurate suferă. Liderii cu aspiraţii în unificarea dreptei vor toţi să fie în centrul atenţiei, să aibă un breloc strălucitor, fie partid, fie fundaţie. Suntem pe care să le pierdem numărul. Găsim dreapta (Republică) (a) lui Neamţu, dreapta (Forţă Civică) (a) lui Ungureanu, dreapta (Mişcare Populară) (a) lui Băsescu „făcută la nervi”, dreapta (Fundaţie Creştin-Democrată) (a) lui Baconschi, dreapta (democrat-liberală) (a) lui Blaga. Toate populare şi toate creştine.

Pare că asistăm la episodul al doilea din filmul „Consolidarea dreptei în România”. Alţi actori, alte orgolii, alte motivaţii, alte timpuri. Primul episod s-a consumat între 1990 şi 2003 când dreapta liberală s-a lovit de aceeaşi problemă a divizării şi a fragmentării. În jurul PNL au gravitat şi au sperat, pe rând, că vor domina, PNL-AT transformat mai târziu în PL ‘93, PNL-Convenţia Democratică şi PNL-Câmpeanu. Ulterior, oile rătăcite s-au întors acasă.

Nu ştim care va fi deznodământul războiului, însă un lucru este cert şi sună a slogan: dreapta divizată, stânga monopolizată.