„All eyes on Berlin“. Nevoia de lideri puternici

Ca în mai toate aspectele vieţii, prosperitatea, bucuria, soarele au tendinţa de a acoperi deficienţele care ne înconjoară. Valul necazurilor loveşte întotdeauna, periodic, deoarece face parte dintr-o ciclicitate a naturii pe care o filosofii, teologii, cercetătorii si psihologii încearcă să o justifice de mii de ani, însă singura realitate este că nimeni nu a reuşit să o oprească.

Europa a fost lovită de un val al necazurilor, care pare a semăna în prezent cu un bulgăre de zăpadă care în rostogolul său se face ameninţător de mare. Nu sunt puţini cei care cel puţin la nivel verbal săpau groapa visului european, încă din momentele sale de glorie. Dintre ei, vocile cele mai pregnante erau cele ale unor experţi, fără îndoială, dar experţi în manipularea pieţelor de capital pentru interesele personale, asta când nu se ocupau să prăbuşească economii. Dar vremea lor stă să apună, în primul rând pentru că indiferent cât de mare este puterea pe care o deţii, sau conturile bancare, nimeni nu a reuşit până în acest moment să îşi mai cumpere câţiva ani.

Dar şi bătrâna Europa a idealurilor de secol 20, cu stabilitatea, egalitatea, prosperitatea şi supremaţia sa geostrategică, îşi duce ultimele zile. Momentul în care ne aflăm este comparat de unii analişti cu cel al primului deceniu din secolul 20, 1900-1914, numiţi Anii Vertigo de către istoricul Philipp Blom. Era momentul în care lumea trăia schimbări fundamentale, experimenta o serie de noi invenţii, toate atât de rapid, încât panta ascendentă pe care se afla scena mondială părea că urcă spre infinit. O lume întreagă se dezbraca de conceptele şi tradiţiile secolului precendent, cauzând o atmosferă de incertitudini, riscuri majore, în timp ce se naştea o generaţie nervoasă, agitată, care nu îşi găsea locul în perioada de tranziţie. Ca şi acum, erau voci care deplângeau declinul religios şi tendinţa spre imoralitate a societăţii, în timp ce nostalgici ca scriitorul Rudyard Kiplin consemnau cu tristeţe începutul declinului pentru marele imperiu britanic. Cum spunea marele scriitor român Marin Preda, timpul părea să nu mai aibă răbdare.

Europa Unită se află astăzi, mai presus de orice aspect economic, într-o criză sufocantă de identitate. Timp de câteva decenii, UE părea că se concretizează într-o singură voce, legitimă şi susţinută de locuitorii săi. Momentul izbucnirii crizei economice a fost declanşatorul adevăratelor probleme ale spaţiului integrat european: lideri politici slabi, un proces birocratic asemănat din ce în ce mai mult cu turnul Babel, pierderea contactului cu cetăţenii săi, şi implicit cu nevoile şi cerinţelor lor. Guvernele naţionale şi-au ascuns nepuţinţele în spatele liderilor slabi pe care îi aveau şi încă îi au la Bruxelles, sperând probabil că aparatul merge cumva de la sine. O centralizare prost realizată, nu pentru că în teorie a fost incorect elaborată, ci pentru că realitatea implică oameni, iar oamenii înseamnă slăbiciuni, orgolii, neputinţe, interese şi mai ales greşeli.

„All eyes on Berlin“, parafrazându-l pe rapperul american Tupac Shakur, aceasta este sentimentul momentului, corect surprins de analiştii din Europa. Valul de sentimente anti-germane este în continuă creştere în sudul Europei, mai ales în statele din zona euro, care au fost nevoie să accepte condiţii dure, şi în parte nedrepte, pentru populaţiile native. Resentimentele îşi fac loc atât la vest de Berlin, cât şi la est. Germania ştie că istoria nu se uită, iar rănile pe care prececesorii săi le-au produs Europei vor ustura periodic statele vecine şi prietene.

Cu toate acestea, viaţa merge înainte şi trebuie să dăm Cezarului ce este al Cezarului. Statul german s-a refăcut după războaie, ocupaţii, împărţiri, umiliri şi reunificări, în ceea ce reprezintă o frumoasă lecţie de ambiţie, perseverenţă a unei naţiuni, cu meritul imposibil de negat al liderilor care au condus-o. Asocierea doamnei Cancelar Merkel cu odiosul simbol al inumanităţii este inutilă şi exagerată în mod grosolan. Este recunoscută tendinţa oamenilor de a simpatiza cu cei mai slabi şi de a-i urî, probabil dintr-o invidie bine mascată la nivelul inconştientului, pe cei puternici.

Toate privirile sunt aţintite spre Berlin pentru că are liderii politici cei mai fermi în acest moment. Iar Europa, chiar şi euroscepticii, se agaţă cu disperare de speranţa unei schimbări a drumului pe care merge politica europeană. Fără o conducere decisă şi mai ales capabilă, care să nu se împiedice de negocieri nesfârşite, orgolii puerile şi de confortul fotoliilor din capitala europeană, Europa Unită (de care suntem legaţi toţi) s-ar putea prăbuşi, stârnind poate nu un război de amploarea celui început în 1914, dar conflicte dureroase pentru fiecare ţară în parte.

Trăim anii vertigo ai secolului 21, dar este o tranziţie şi nu o stare de lungă durată. Rămâne de văzut ce formă va avea Europa după ce va renaşte din propria cenuşă, deoarece numai naivii pot crede că un continent este la fel de efemer ca viaţa unamă.