Exclusiv Atribuțiile președintelui României cu privire la Apărare. Bălăceanu: „S-ar putea să i se propună reintroducerea serviciului militar obligatoriu”

Principalele atribuții ale președintelui României, conform Constituției, țin de apărare și politică externă. Generalul (r) Virgil Bălăceanu, care a reprezentat România la NATO, arată cum poate influența președintele decizii precum alianțele externe, serviciul militar obligatoriu, rezerva armatei.

Președintele trebuie să aibă o viziune pe termen lung. FOTO: MAPN

Generalul (r) Virgil Bălăceanu, omul care a reprezentat România la Comandamentul NATO de la Bruxelles şi a fost şef al Brigăzii Multinaţionale din Sud-Est, explică pentru „Adevărul” atribuțiile Președintelui României privind apărarea și politica externă. Preşedintele Asociaţiei Ofiţerilor în Rezervă din România a explicat ce au făcut, concret, președinții de până acum și ce ar trebui să facă viitorul președinte.

Conform Constituției României, Președintele are un rol esențial în conducerea forțelor armate, fiind comandantul suprem al acestora, coordonator al politicilor de apărare prin CSAT, și decident în situații excepționale (război, urgență, agresiune).

Astfel, atribuțiile în domeniul apărării sunt:

(1) Președintele României este comandantul forțelor armate și îndeplinește funcția de președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării (CSAT).

(2) În caz de agresiune armată îndreptată împotriva țării, Președintele României ia măsuri pentru respingerea agresiunii și le aduce de îndată la cunoștința Parlamentului, solicitându-i încuviințarea.

(3) Poate declara mobilizarea parțială sau generală a armatei, cu încuviințarea prealabilă a Parlamentului.

(4) În caz de urgență extremă, poate institui starea de asediu sau starea de urgență pe întreg teritoriul țării sau în anumite localități, cu încuviințarea ulterioară a Parlamentului (în maximum 5 zile).

Consiliul Suprem de Apărare a Țării (CSAT) organizează și coordonează unitar activitățile care privesc apărarea țării și securitatea națională, iar Președintele este președinte al CSAT, deci are un rol esențial în deciziile privind armata.

Articolul 91 prevede că președintele are atribuții în politica externă: „Președintele, în calitate de șef al statului, încheie tratate internaționale, iar în cazul unor tratate ce privesc apărarea sau cooperarea militară, acestea pot avea implicații asupra rolului armatei.”

„Președintele trebuie să îmbine politica externă cu politica de apărare”

Adevărul: Având în vedere atribuțiile din Constituție legate de politică externă și securitate, ce ar însemna un președinte bun, eficient în viziunea dumneavoastră?

Virgil Bălăceanu: Cred că un președinte eficient ar trebuit să fie un președinte pragmatic și în măsură să sugereze soluțiile pe termen scurt și mediu ținând seama de rămânerile în urmă în domeniul apărării și al securității naționale.

Trebuie să fie un președinte care să aibă capacitatea să îmbine în mod eficient politica externă a României, ca un corolar al politicilor de apărare, să îmbine politica externă cu politica de apărare, politica externă devenind în această etapă un corolar al politicilor de apărare.

Pentru că marile probleme sunt legate de un deficit de apărare și de securitate substanțial pe care îl are România. Ar trebui în primul rând să se cunoască de către președinte nu numai amenințările, pentru că acestea i se prezintă, dar ar trebui să cunoască, să înțeleagă și să aibă idei cu privire la contracararea vulnerabilităților României.

Dacă vorbim de această capacitate strategică de a îmbina politica externă cu politica de apărare, trebuie să aibă în vedere direcțiile legate de această îmbinare și direcția principală este legată de spațiul euroatlantic; o a doua direcție a spațiului european și o a treia direcție a spațiului regional.

Ce presupune direcția euroatlantică?

Fără doar și poate, că atunci când vorbim de relația din spațiu euroatlantic ne referim în primul rând la Statele Unite. Trebuie să aibă capacitatea să înțeleagă în această etapă, dar și în perspectivă, care sunt interesele Statelor Unite. Și sigur că noi considerăm că sunt două zone de interes față de România a SUA, zone de interes legate în mod specific de administrația Trump. Există o zonă de interes economic pe care președintele trebuie să o abordeze prin politica externă cu Statele Unite, dar fără să vulnerabilizeze România și în același timp fără să vulnerabilizeze viitorul relațiilor României cu Statele Unite post-administrația Trump, fie că vorbim de peste patru ani sau chiar peste opt ani de zile.

Politica externă nu trebuie făcută doar pentru moment, pentru situații critice sau mai dificile. Trebuie avut în vedere termenul mediu și lung dintr-o asemenea perspectivă.

Trebuie să înțeleagă modul în care Statele Unite își exprimă interesul economic față de România. Probabilitatea cea mai mare, având-o domeniile energetic, cel agricol și cel al resurselor naturale, toate trei fiind zone de interes și de importanță strategică națională pentru România. Deci nu trebuie să ducem la sărăcirea României din punct de vedere al resurselor pentru a avea o relație stabilă și predictibilă cu Statele Unite.

Și lucrurile sunt extrem de complexe din punctul ăsta de vedere. Trebuie să fie acel președinte care să poată să prezinte interesul SUA față de poziția geostrategică a României. În definitiv, România are nevoie de Statele Unite, dar și Statele Unite au nevoie de România, dacă ne referim la zonele de interes ale SUA, cum ar fi Orientul Mijlociu, Iranul și, de ce nu, cu privire la conceptul „One Road, One Belt”, unde interesele Statelor Unite se pot lovi de interesele Chinei. Ori, Statele Unite, repet, au nevoie din punct de vedere geostrategic de România.

Trebuie regândită relația cu Franța, Turcia și Polonia

Ce presupune direcția europeană?

Pe de altă parte, trebuie să fie un președinte care să poată prin relațiile la nivel de președinți ai statelor cele mai importante pentru România din punct de vedere al apărării, dincolo de relația euroatlantică, ne referim la relația europeană, incluzând aici și Turcia.

Iată o direcție pe care poate să o fructifice un președinte care are capacitatea din punct de vedere al unei viziuni și această viziune trebuie să însemne un parteneriat strategic reconsiderat cu Turcia, cu Franța și cu Polonia.

Turcia trebuie să devină prin intervenția viitorului președinte al României, prin relațiile sale cu președintelor Erdogan, prin mijlocirea relațiilor nu atât de bune între Turcia și Franța, între Erdogan și Macron, a necesității unui grup de luptă al Mării Negre, națiune cadru fiind Turcia, a necesității ca Turcia să fie prezentă în grupul de lupte NATO, națiune cadru fiind Franța. Iar Franța trebuie să ia decizia pe baza unei relații directe a viitorului președinte cu președintele Macron, a unei brigăzi permanente, dislocate pe teritoriul României. În care ar fi necesar, repet, să participe și Franța.

Iar relația cu Polonia este legată de o realitate geostrategică, Polonia fiind pivotul central al flancului de nord-est al NATO, iar România fiind pivotul de sud-est al apărării.

Dacă din punct de vedere operațional și a planului regional de apărare ne uităm la o hartă a graniței de est a Europei, vedem că cele două state sunt determinante. Ori noi trebuie să colaborăm, cooperăm cu Polonia mult dintr-un asemenea punct de vedere.

Un președinte trebuie să aibă în vedere și să își exprime capacitatea de negociere pentru a diminua, dacă nu a exclude, a elimina acest dezechilibru al prezenței NATO și al Statelor Unite între flancul de nord-est și de sud-est. Lucrurile ne sunt clare, inclusiv privind prezența SUA, dincolo de aspecte care ar putea să vizeze dezangajarea.

Oricum, reducând prezența pe granița de est, Statele Unite nu vor renunța la prezența celor 10.000 de militari americani în Polonia față de 1.600-1.700 în România. Numai această comparație a cifrelor creează o imagine destul de evidentă a discrepanțelor, aș spune, între interesul militar al NATO și al SUA față de flancul nord-est, față de flancul de sud-est.

O situație care a fost admisă de toți ceilalți președinți. Este timpul să punem stop acestui dezechilibru.

Ce rol trebuie să-și asume România în Balcani?

Pe de altă parte, România trebuie să devină un mesager al Unii Europene în Balcani, în deplină conexiune cu Republica Moldova. Nu trebuie să avem ca obiectiv doar intrarea Republicii Moldova în Europa, ci a tuturor statelor din Balcani, inclusiv al Serbiei, în condiții extrem de dificile. Balcanii ne așteaptă. Balcanii vor ca România să fie un lider. România însă trebuie să aibă curajul să-și asume o asemenea postură, să aibă specialiști pregătiți pentru așa ceva și să aloce resurse pentru așa ceva. În momentul în care vom deveni lideri în Balcani, celelalte formate regionale ne vor trata cu mult mai multă apreciere, indiferent de ce format vorbim.

Pentru că am reprezenta interesele unei zone geografice extrem de fluctuante, cu instabilități destul de serioase, cu un război care a precedat războiul din Ucraina, unde probleme legate de securitate, stabilitate regională, colaborare, cooperare nu au fost rezolvate.

Deci ar fi un rol extrem de complex, de dificil, dar un rol care ar personaliza România, inclusiv l-ar personaliza și individualiza pe acel președinte, care ar avea în programul său politic realizarea unui asemenea lucru care ar trebui să plece în primul rând de la relațiile pe care președintele României trebuie să le aibă cu toți președinții din zona Balcanilor indiferent de o anumită orientare a acestora, pe principiile bunei vecinătăți, pe principiilor unor valori istorice și culturale comune, pe principiile dezvoltării unor condiții de securitate regională comune.

Niciun președinte nu a avut o perspectivă asupra Apărării

Ce viziune credeți că ar trebui să aibă președintele vis-a-vis de armată?

Cred că Armata României ar trebui să fie subscrisă, zic eu, unui principiu al celor 4R:

Renumele armatei - renumele care este scăzut, armata nu înseamnă numai cei în activitate, ci și cei în rezervă, pensiile militare de stat sunt considerate pensii speciale; renumele armatei pe componenta de rezervă este extrem de diminuată;

Repopulare - pentru că avem un deficit flagrant în anumite categorii de personal privind forțele active. Acoperirea deficitelor, din punctul acesta de vedere, este absolut necesară, refacerea rezervei armatei României, reindustrializarea și resursele pentru apărare - umane, financiare și materiale - dar în privința acestor resurse trebuie avută în vedere o corelare a lor.

În definitiv, noul președinte al României ar trebui să facă astfel încât refacerea rezervei Armatei României să se facă pe principiile voluntariatului și nu prin reintroducerea serviciului militar obligatoriu.

Și președintelor Românie ar trebuit să inițieze un proces de analiză și reflexie prin participarea întregii societăți, a celor din instituțiile militare ale României, din servicii, a mediului universitar și academic, al reprezentanților societății civile, cu privire la adoptarea în România a doctrinei apărării teritoriale, având trei componente de bază, pregătirea populației, a teritoriului și a economiei pentru apărare.

Cam aceasta ar trebui să fie imaginea viitorului președinte și a preocupărilor sale pentru apărarea și securitatea României. În sensul cel mai general, în sensul macro, nu uităm niciodată că trebuie să plece în demersurile sale de la tot ce reprezintă securitatea cetățeanului, sigur, un domeniu complex pe care nu îl dezvoltăm acum.

Ce atribuții are președintele în calitate de comandant suprem al forțelor armate?

Știți că s-a vorbit mult în România despre sintagma asta de președinte jucător și vreau să vă întreb dacă până acum am avut un președint, să zicem jucător, adică care a venit cu o viziune pe zona de securitate?

Nu, nu avem niciun precedent al unei viziuni din punct de vedere al dezvoltării forțelor armate. De regulă s-a spus „nu este problematica unui președinte”, ar depăși și competențele Consiliului Suprem de Apărare al Țării, deși se fac destule analize. Datele sunt legate de documentele de linie ale planificării apărării și aparțin Statului Major al Apărării.

Nu cunosc un precedent de președinte care să se implice în acest domeniu.

Și atunci, în calitate de comandant al forțelor armate, practic, ce face un președinte sau ce ar trebui să facă?

Are foarte mult de făcut. În primul rând, un președinte trebuie să vadă care îi sunt instrumentele de conducere în situații de criză, începând cu stările excepționale, starea de urgență, starea de asediu, starea de mobilizare, starea război. Sunt decizii extrem de importante pe care trebuie să le ia, sigur, sprijinit fiind de Consiliul Suprem de Apărare a Țării pe care îl conduce.

Este în măsură Consiliul Suprem pentru Apărare a Țării, într-o încadrare la pace, să ia asemenea decizii? Dacă are o încadrare pentru situații excepționale, să o exerseze președintele în calitate de comandant suprem.

Credeți că Parlamentul României, parlamentarii noștri știu ce trebuie să facă pe timpul stărilor excepționale? Întrebați un parlamentar, care este rolul său în cazul stării de asediu? Care este rolul comisiilor? Nu se întâmplă un asemenea lucru. Instituțiile noastre sunt pregătite doar să acționeze la pace. În rest, totul rămâne pe seama Statului Major al Apărării. Pe seama nucleului pe care îl reprezintă Centrul Național Militar de Comandă. Aceste instrumente însă sunt instrumente de execuție, chiar de conducere, dar nu de conducere politică. Ori noi nu exersăm conducerea politică, care înseamnă președinte, parlament și guvern, pentru situații excepționale. Și vom fi reactivi în situații critice și nu proactivi și nu vom lua cele mai înțelepte decizii.

Un viitor președinte trebuie să aibă curajul să discute direct o asemenea problemă, să se creeze la cerința acestuia scenarii, să se acționeze direct, să aibă posibilitatea în cadrul unor exerciții strategice să primească rapoarte, să participe la activitățile de conducere strategică ale Centrului Național Militar de Comandă și ale Consiliului Suprem de Apărare a Țării. Să nu participe doar la acel Distinguished Visitors Day și la prezentarea unor activități demonstrative, pentru că nu va conduce România în situații excepționale prin activității demonstrative, nu va conduce România asistând la parada de 1 Decembrie și la celelalte evenimente, ci va conduce, fiind obligat potrivit Constituției, să ia cele mai potrivite măsuri. Deci nu numai că trebuie să aibă propriul său exercițiu de conducere, pentru că el trebuie să ia decizii dincolo de ceea ce înseamnă consilierea președintelui.

Cu cât va fi mai bine pregătit din punct de vedere al impunerii unor situații excepționale, al adoptării unor situаții excepționale cu atât mai bine va reuși să conducă România dacă va fi cazul în asemenea situație. Pentru că sunt trei situații excepționale până la starea de război. Toate cele trei nu trebuie să ducă la război, trebuie sa îndepărteze războiul. Deci lucrurile sunt foarte complexe pentru un președinte dacă luăm în discuție situațiile critice în care președintelor trebuie să ia decizii.

Președintele este comandant al Forțelor Armate pe timp de pace, pe timpul stării de urgență, a stări de asediu, a stării de mobilizare și la război.

„S-ar putea ca președintelui peste următorii 3-4 ani să i se propună reintroducerea serviciului militar obligatoriu”

Și pe timp de pace el ce face efectiv din postura de comandat al forțelor armate?

Poate să facă orice din punct de vedere al lansării unor concepte, după ce le analizează, împreună cu specialiștii de la administrația prezidențială. Poate să facă verificarea stadiului de pregătire. Poate să participe la exerciții, poate să ceară analize pe care el le consideră necesare. Trebuie să cunoască situația reală nu numai a armatei ci și a instituțiilor care sunt legate de apărare/securitate.

Dacă președintele are o viziune privind armata și vrea, de exemplu, creșterea numărului de militari. Cum se ia o asemenea decizie?

În primul rând, inițiativa unui președinte ține de direcțiile strategice. Și în baza direcțiilor strategice, Ministerul Apărării, Statul Major al Apărării trebuie să elaboreze aceste solicitări sau documentele necesare președintelui.

Pe de altă parte, la șase luni după instalarea președintelui, trebuie să fie aprobată noua strategie de apărare a țării, un document de bază. Ori, până la aprobarea acestei strategii, președintele trebuie să fie informat în mod real cu privire la starea operativă a Armatei României, cu privirea la rezerva Armatei României. Niciun CSAT nu a analizat până acum problematica legată de refacerea rezervei armatei României.

Deși înțeleg că era necesară...

Sigur că era necesar pentru că majoritatea celor care au îndeplinit serviciu militar până în 2007, începând cu următorii 4-5 ani, sunt scoși din evidența militară. Ori noi nu avem cu ce să-i înlocuim ca atare, neavând cum să-i înlocuim cu o rezervă pregătită pe baza voluntariatului, va trebui să reintroducem serviciu militar obligatoriu. Noi vorbim de un președinte care va conduce România în următorii cinci ani.

S-ar putea ca președintelui peste următorii 3-4 ani să i se propună reintroducerea serviciului militar obligatoriu. Și atunci care va fi decizia președintelui? Președintele nu trebuie să aibă o analiză pe problematica legată de rezervă, de pregătire pentru mobilizarea populației, a economiei și a teritoriului? Se acționează extrem de puțin. Majoritatea factorilor determinanți în Consiliul Suprem de Apărare al Țării aparțin guvernului.

Sunt întârzieri cu privire la legislație. Președintele nu este într-un clopot de sticlă. El trebuie să se relaționeze cu guvernul, cu parlamentul, cu comisiile de apărare.

Nu am văzut niciodată o activitate pe care președintele să o aibă cu comisiile de apărare din Parlament și cu Guvernul pe problematica întârzierii unor legi. Cum ne explicăm că legea de pregătire a populației pentru apărare, întârzie de trei ani de zile, să fie aprobată, în condițiile în care războiul a început acum trei ani.

Și asta ținea de președinte?

Nu ține de președinte în mod direct, dar este din domeniul apărării. Există posibilitatea de participare la ședințele de guvern când se abordează o lege, inclusiv în domeniul apărării sau mai ales în domeniul apărării, sau problematizează într-o ședinţă de guvern neobţinerea avizelor la o lege care trebuie să ajungă în Parlament. Poartă discuții cu comisiile de apărare.

Noi avem președintele într-un sanctuar, care este Palatul Cotroceni, undeva se lucrează absolut separat de președinte în Piața Victoriei, la guvern, iar la nivelul parlamentului se întâmplă activități de care președintele nu știe decât când trebuie să promulge o lege.

Eu nu văd o legătură directă între cele trei instituții care din punct de vedere al apărării sunt fundamentale. Cine poate să facă un asemenea lucru, o asemenea legătură? Primul ministru? Nu cred. Președintele Comisiei de Apărare din Camera Deputaților? Nu cred. Președintelor Comisie de Apărare din Senat? Nu. Președintele României este principalul responsabil pentru politica de apărare și politica externă a României.

„De ce să nu vorbim de apărarea României și de problematica apărării teritoriale, inițiativă care să plece tot de la Cotroceni?”

Credeți că a fost o lipsă de voință politică sau o lipsă de pârghii legale pentru a face acest lucru?

Nu cred că sunt niște pârghii legale absolut insurmontabile, sau mă rog, care să creeze blocaje. Problemele au fost lăsate pe seama altora. Adică a fost suficient pentru un președinte să participe la ședințele Consiliului de Apărare a Țării, să ia cunoștință de o anumită stare. Nu știu de niște decizii ale președintelui în Consiliul Suprem de Apărare a Țării. Poate câteva recomandări, da, și se depășește, adică e doar un moment birocratic. Sunt destui specialiști, un secretar al Consiliului Suprem de Apărare a Țării, este un departament al Securității Naționale, propună agenda, președintele o aprobă, se pregătesc materiale, se discută și cu asta s-a încheiat exercițiul președintelui. Mai este un invitat la un exercițiu să participe la acel Distinguished Visitors Day, uneori participă, alteori nu. Participă la 1 decembrie la paradă și cam aici se termină rolul președintlui României în relația sa cu forțele armate. Se mai participă la bilanțuri. Ori bilanțurile marchează mai mult, ele nu au substanță.

Președintele acordă și grade militare...

Da, dar este tot o activitate birocratică. Nu este o activitate care să presupună o viziune. Nu este o activitate în care ideile președintelui să fie materializate. Iar materializarea lor se poate face.

Viitorul președinte este preocupat de reflexii în societatea românească privind doctrina apărării teritoriale a României. De ce noi am vorbit de România educată de la nivelul președintelui, în perioada administrației lui Iohannis? De ce să nu vorbim de apărarea României și de problematica apărării teritoriale, inițiativă care să plece tot de la Cotroceni? Noi o așteptăm, sau mă rog, o parte dintre noi, românii.

Credeți că avem în acest context nevoie de un, să zicem, președinte jucător în zona asta?  

Avem nevoie de un președinte inteligent și un președint care să aibă idei inovatoare, care să aiba o viziune, care să aibă o perspectivă din punct de vedere al politicilor de apărare, de securitate și a politicii externe a României.

Poate președintele opri ajutorul pentru Ucraina?

Din ce am văzut în dezbaterea publică, singurul aspect care a fost atins oarecum legat de asta este ajutorul pentru Ucraina, unde avem un candidat care este pentru stoparea acestui ajutor. Poate președintele ar putea să decidă acest lucru?

Dacă analizăm partea legată de Ucraina, trebuie să vedem documentele care au permis ajutorul militar și alt tip de ajutor către Ucraina. Și bănuiesc că lucrurile acestea au fost decise la nivelul parlamentului sau în anumite situații la nivelul guvernului. Ca atare, noi trebuie să revenim la elementele de bază, la modul în care se au deciziile în România.

Ori deciziile din punct de vedere legislativ aparțin Parlamentului și din punct de vedere executiv sunt la nivelul guvernului. O decizie legată de sprijinul pentru Ucraina nu ar trebui să fie o decizie a președintelui. La inițiativa președintelui ar trebui să existe o susținere a guvernului și, pe de altă parte, o decizie politică la nivelul parlamentului.

Și atunci, cel care ajunge președinte și vrea să oprească ajutorul către Ucraina, trebuie să ajungă înapoi și la legislativ și la executiv.

Ca decizie geopolitică, cum vi se pare?

Ar fi o decizie nefericită. Pentru că ar fi o decizie în favoarea lui Putin, a Federației Ruse. Putin vrea să nu mai existe ajutor pentru Ucraina, ca Ucraina să devină o țintă ușoară, un stat ușor de cucerit, vrea dezbinare în interiorul UE și a NATO, are deja actori pe care-i valorifică, vezi Ungaria, vezi Slovacia, mai are nevoie de România și de Bulgaria. În Bulgaria deja există un președinte pro-rus ca atare poate închide acest patrulater prin România. Și lucrurile se vor complica în viitor dintr-o asemenea perspectivă. Adică vom avea un culoar al Dunării până către Viena, unde rușii își vor găsi foarte mulți prieteni și vom avea niște state prietenoase, dar sub influența destul de puternică a Federației Ruse.

Și atunci Federația Rusă își pregătește uniunea statală Federație Rusă, Belarus, Ucraina, Republica Moldova, iar cu celelalte state din NATO și din UE are relații prietenoase, dar relațiile prietenoase ale Bulgariei, României, Ungariei și Slovaciei cu Federația Rusă nu înseamnă altceva decât reprezentarea intereselor Federației Ruse ca sferă de influență în tot ceea ce are în proiect dezbinarea NATO și a Uniunii Europene, vulnerabilizarea celor două proiecte, a celor două instituții, celor două organizații.