Ingenioasele poduri vii din India, model de arhitectură sustenabilă pentru întreaga lume

FOTO: Shutterstock

Timp de secole, grupurile indigene din nord-estul Indiei au construit poduri complicate din smochini vii. Acum, această abilitate străveche îşi croieşte drum spre oraşele europene, arată un material BBC Future.

Când norii musonici aduc ploi torenţiale în satul Tyrna din nord-estul Indiei, localnicii apelează la cel mai apropiat pod pentru a ajunge pe malul opus al râului. Însă acest pod nu este o structură din beton şi metal, ci este alcătuit din rădăcinile aeriene strâns împletite ale unui smochin uriaş de pe malul râului. 

Tyrna se află chiar deasupra câmpiilor din Bangladesh, în statul indian de nord-est Meghalaya, care găzduieşte sute de astfel de poduri. Timp de secole, acestea au ajutat comunităţile indigene Khasi şi Jaintia să traverseze râurile umflate în timpul musonilor.

„Strămoşii noştri erau atât de inteligenţi", spune Shailinda Syiemlieh, o localnică din Tyrna. „Când nu puteau traversa râurile, făceau Jingkieng Jri - poduri de rădăcini vii".

Atunci când ploile musonice izolau periodic satele îndepărtate ale strămoşilor lui Syiemlieh de oraşele din apropiere, aceştia antrenau rădăcini aeriene vii de smochin indian (Ficus elastica) pentru a forma un pod peste râurile inundate.

Cercetătorii consideră aceste poduri de rădăcini vii ca fiind un exemplu de rezilienţă indigenă la schimbările climatice. În afară de conectivitatea pe care o asigură, aceste poduri atrag turişti, oferindu-le localnicilor noi surse de venit. În plus, oamenii de ştiinţă au constata că în timp, aceste poduri au efecte regenerative asupra mediului înconjurător. Ei speră că acest concept de arhitectură vie ar putea ajuta şi oraşele moderne să se adapteze mai bine la schimbările climatice, scrie BBC. 

Cum se construieşte un pod viu? 

FOTO: Shutterstock

Construirea podurilor vii necesită zeci de ani de muncă. Totul începe cu plantarea unui puiet de Ficus elastica, un arbore specific terenului subtropical din Meghalaya, într-un loc bun de trecere pe malul unui râu.Întâi, copacii dezvoltă rădăcini mari de sprijin, iar apoi, după aproximativ un deceniu, cei ajunşi la maturitate dezvoltă rădăcini aeriene secundare. Aceste rădăcini aeriene au un anumit grad de elasticitate şi tind să se unească şi să crească împreună pentru a forma structuri stabile.

Podurile vii se întreţin din generaţie în generaţie. În timp ce o singură persoană poate întreţine un pod mic, majoritatea necesită efortul colectiv al familiilor sau al întregului sat. Uneori, chiar mai multe sate contribuie la mentenanţa unui singur pod. Acest proces de îngrijire şi dezvoltare poate dura secole, unele poduri datând de acum 600 de ani. 

Pe lângă faptul că reprezintă o formă de arhitectură regenerativă, podurile cu rădăcini vii devin mai puternice cu timpul, se autorepară şi devin mai robuste pe măsură ce îmbătrânesc. „Când plouă abundent, podurile din ciment se erodează, iar podurile de oţel tind să ruginească, dar podurile de rădăcini vii rezistă la ploi", spune Syiemlieh.

Podurile ancestrale ale indigenilor, subiect de studiu pentru cercetătorii europeni

Această formă de arhitectură a fascinat oamenii de ştiinţă de la Universitatea Tehnică din Munchen,care au început să o studieze pentru a face clădirile şi spaţiile din alte părţi ale lumii mai ecologice.

Ei consideră că aceste poduri sunt un exemplu nu doar de dezvoltare durabilă, care reduce la minimum daunele şi degradarea sistemelor naturale, ci şi de dezvoltare regenerativă. Aceasta din urmă încearcă să inverseze degradarea şi să îmbunătăţească sănătatea ecosistemului. Dar înţelegerea podurilor de rădăcini vii nu este un proces uşor.

Echipa de cercetători din Munchen a purtat conversaţii cu comunitatea Khasi pentru a înţelege tehnicile lor de construcţie a podurilor. Au început prin a cartografia formele complicate ale rădăcinilor şi au construit schelete digitale ale podurilor; apoi, au folosit fotogrametria - înregistrarea, măsurarea şi interpretarea structurilor de rădăcini cu ajutorul fotografiilor - pentru a construi modele 3D cu ajutorul acestora.

Dar pentru a folosi tehnica în climatul diferit din Europa, folosirea Ficus elastica nu era o opţiune viabilă, aşa că au fost nevoiţi să facă compromisuri, alegând în schimb Platanus hispanica, platanul de Londra. 

„Şi asta nu este tot. Khasi au cunoştinţe incredibile, deoarece trăiesc în natură şi sunt profund cuplaţi cu ecosistemele. Noi nu suntem", spune Ludwig, unul dintre cercetători. Aşa că echipa sa a folosit instrumente digitale pentru a imita acest proces şi pentru a stabili o geometrie care să permită împletirea crengilor pentru a forma o punte.

FOTO: Shutterstock

Ludwig speră că arhitectura vie poate contribui la mărirea calităţii vieţii pentru locuitorii din oraşe. Integrarea copacilor în clădiri, poduri şi parcuri ar putea contribui la readucerea naturii în zonele aglomerate. 

„Ideea nu este de a copia podurile, ci de a împrumuta elementele acestei inginerii autohtone şi de a încerca să înţelegem cum o putem adapta în mediile noastre urbane", spune Ludwig.

Julia Watson, arhitect şi profesor asistent la Universitatea Columbia, a cărei activitate se învârte în jurul tehnologiilor bazate pe natură ale indigenilor, spune că o parte din acest lucru constă în schimbarea modului în care vedem copacii.

„În loc să privim copacii din oraşe ca pe nişte elemente pasive, îi putem vedea ca pe nişte infrastructuri active, pentru a extinde serviciile ecosistemice pe care copacii le oferă în contextul urban", spune ea. De exemplu, copacii pot reduce efectul insulelor de căldură urbană, unde structurile de beton absorb căldura şi cresc temperaturile din oraşe, notează Watson.

Deşi se află încă în faza de studiu, Watson speră că arhitectura inspirată de podurile de rădăcini vii ar putea ajunge să joace un rol fundamental în oraşe, aducând beneficii pentru aerul, solul şi fauna urbană.