VIDEO Mărturia emoţionantă a unui asistent medical român care lucrează în infernul din Italia: „Mi-au dat şi mie lacrimile. Pentru că realiza că e viu“

Românul povesteşte despre infernul din Milano  FOTO Getty Images

Laurenţiu Codescu, care este asistent la terapie intensivă într-un spital din Milano, a povestit pentru Digi24 cum a trăit infernul prin care a trecut Italia în ultimele două luni.

„Ne-am adaptat şi organizat din mers. Totul pustiu, oraşul pustiu, doar sirenele ambulanţelor sfâşiau tăcerea, o întrecere între sirene de ambulanţă, atât auzeai. Mi-a fost teamă. Să nu mă infectez, să nu mă îmbolnăvesc şi să nu mai pot face ce fac acum.

Ne simţim ca într-un război, suntem în linia 1. Pe front. Este diferit de ce am întâlnit până acum. Şi medicii cu experienţă, şi noi asistenţii cu experienţă am fost surprinşi de rapiditatea şi agresivitatea virusului. Eşti efectiv ca un soldat. Îmbrăcat în combinezon sau în halat dublat, vizieră, mască şi cu cea mai importantă armă: cunoştinţele noastre medicale“, începe mărturisirea pentru Digi24. 

Ce spun oamenii înainte de intubare?

„N-o să credeţi, ultima pacientă ne-a cerut ea să o intubăm. Avea pe cap o cască CPAP, e ca un clopot, acolo se transpiră, se lăcrimează, buzele sunt arse şi uscate, nu te poţi atinge, pacienta ne-a rugat să o intubăm. Se ajunge la situaţii de genul acesta. Noi suntem interfaţa între medici şi pacienţi, între pacienţi şi monitoare. Suntem mâna care uneori reuşeşte să salveze vieţi, ca la înec. Pe unii îi prinzi de păr ca să-i salvezi, am avut mulţi pacienţi pe care i-am prins de păr şi i-am tras la mal.

Ce spun oamenii când se trezesc din comă?

Cele mai frumoase sentimente le-am trăit la trezirea bolnavilor. Sunt emoţii care îmi vin acum în minte, cum să vă spun... Am avut două situaţii în care am fost direct implicat. Una dintre paciente mi-a cerut apă când s-a trezit. Când i-am dat apă, a savurat paharul ăla cu apă repetând la nesfârşit: „Ce bună e...”. Am rămas mirat şi am avut un sentiment de bine, de satisfacţie şi de frumos.

Am mai avut un pacient, pe care îl mai vizitez şi acum pe secţie, când pot, care atunci când s-a trezit şi i-am spus că a scăpat, a început să-şi aducă aminte şi a început să plângă încetişor. Un bătrânel la 60 şi ceva de ani. Atunci, dincolo de mască şi vizieră, mi-au dat şi mie lacrimile. Pentru că realiza că e viu şi că a scăpat dintr-o strânsoare a morţii din care nu toţi scapă.

Se lucra după protocoale bine stabilite, era ca un ceas care mergea înainte... Totul s-a schimbat, am trecut de la medicina vârf de floretă, am trecut la alte arme, la mitralieră. Pericolul nu a trecut, ne putem aştepta la valul doi, dacă nu respectăm regulile. Am perceput totul ca pe o schimbare, vieţile noastre nu vor mai fi la fel...Trebuie să ne schimbăm noi atitudinea, să încercăm să înţelegem ce ni se întâmplă”.