Viaţa (moartea?) ca o ţeapă

Două întrebări îmi vin în minte cam deodată. La prima vedere fără vreo legătură între ele. Şi, tot la prima vedere, amândouă fără niciun sens.

Prima: cam ce rău ţi se mai poate întâmpla după ce mori?

A doua: cam ce poate spune un cimitir despre lumea celor vii? (Şi aici nu mă refer neapărat la câţi bani au unii sau alţii de investit în monumente funerare pentru ei înşişi înainte de moarte sau pentru cei dragi după.)

Nu voi încerca să răspund sistematic la cele două întrebări şi nici măcar nu le voi trata separat. Voi povesti doar două-trei episoade care îmi trec prin cap odată cu întrebările.

Îmi amintesc o poveste din familia unui prieten când cineva a murit într-o zi de 13 (ce-i drept destul de aproape de 12, la orele dimineţii). Cei apropiaţi l-au declarat decedat pe 12, ca să nu figureze în actele de stare civilă mort pe 13. Prietenul meu i-a însoţit la notariat pentru actele de moştenire. Din pricina unor complicaţii birocratice a stabilit programarea la notar în ultima zi a termenului de şase luni; calculat din 13, aşa cum ştia el.

Dintr-o întâmplare notarul nu a mai putut fi la serviciu în data respectivă şi le-a făcut loc în calendar cu o zi mai devreme. Prietenului meu i s-au înmuiat genunchii (el se ocupase de acte pentru rudele din străinătate şi se vedea arătat, măcar în gând, cu degetul) când a aflat că de fapt asta era ultima zi a termenului şi nu cea în care făcuse programarea iniţială. „Ştii”, i s-a explicat, „n-am vrut să-l trecem mort pe 13, înţelegi, aşa că l-am declarat pe 12. Oricum era aproape.”

N-am reuşit să înţeleg ce ghinion ai putea să mai ai pe 13, după ce ai murit pe 13, pentru că ai murit pe 13. Răspunsul ţine probabil de cele sfinte, de spiritism, de paranormal sau, mai banal, de superstiţie.

Şi totuşi. Morţii nu sunt atât de liniştiţi cum s-ar putea crede la o privire superficială. Pentru că sunt bântuiţi de cei vii. Invers decât în poveştile cu strigoi. Doar ţeapa, ţăruşul, se îndreaptă tot spre morţi. Luxul viilor dă un ghiont celor adormiţi. Alo, sforăiţi prea tare. Mai vor şi alţii să doarmă. În locul vostru. Lumea e mică şi neîncăpătoare. Moartea e suprapopulată.

Acum câţiva ani un fotograf italian se plimba prin cimitirul Bellu şi făcea fotografii. La un moment dat s-a apropiat de un cavou în paragină cu uşa întredeschisă şi geamul de la uşă spart. S-a uitat înăuntru, a observat două cadavre expuse la vedere, a renunţat la fotografii, a anunţat cum s-a priceput autorităţile şi aşa, din vorbă în vorbă, ne-am dus să cercetăm un dublu asasinat.

Cadavrele, două femei, erau trântite unul peste altul, într-o poziţie aproape obscenă, pe podeaua cavoului, în faţa peretelui unde se aflau compartimentele cu sicriele zidite ale proprietarilor de drept. Hainele elegante, pantofii şi accesoriile (sau ce mai rămăsese din ele) erau dintr-o altă epocă. La fel şi moartele, ne-a lămurit medicul legist, aveau probabil vreo sută de ani. De la data decesului. Ceva între schelete şi mumii.

Una dintre ele fusese chiar autopsiată (pe vremea fraţilor Minovici probabil) pentru că avea toate semnele. Undeva în istoria ei personală existase aşadar o poveste sau măcar o bănuială de crimă. Un dosar. Un autor descoperit sau nu; greu de spus pentru că acum nici victima nu mai avea vreo identitate. Viaţa celor două femei era atât de departe încât era greu să ne mai intereseze într-un dosar penal.

Nu ştim dacă în viaţă fuseseră sau nu victime. În calitate de moarte fuseseră însă cu siguranţă victime ale circuitului civil de locuri de veci. De rezidenţe pentru viitorii strigoi de lux cu pretenţii la buricul târgului. Şi la un „cartier” cu aer nobil care să le ofere un statut, o istorie personală fabricată. Morţii, anonimi şi vechi, cândva eleganţi, acum ai nimănui, fac loc „eleganţei” plagiate cu neruşinare.

Situaţia unui cimitir de lux limitat de un parc, de o arteră principală, de un cartier important. Imposibil practic de extins în afară, soluţiile trebuie găsite în interior. Fără scrupule dar cu discreţie. Alte cimitire îşi permit luxul extinderii. Pentru că sunt la margine. Şi pentru că absorb şi morţii pe care nu-i mai caută nimeni.

Un băiat plin de tatuaje din cap până-n picioare şi la fel de plin de ani de puşcărie ne-a povestit despre nişte execuţii. Oameni împuşcaţi în ceafă, sumar, ca-n filme, băgaţi în portbagaj, transportaţi noaptea şi îngropaţi pe şest în cimitir. Alături de proprietari legitimi de morminte, cu precădere alături de anonimi. Ne-a condus în cimitir şi ne-a arătat locurile.

Într-o bucată de cimitir cât un hangar plină de bălării şi de mărăcini care ne treceau peste cap. O junglă în care sub vegetaţie putrezeau cruci de lemn, majoritatea fără vreun nume, iar sub cruci putrezeau, cei mai mulţi tot fără nume, boschetari, nebuni, rătăciţi, pierduţi, căzuţi pe stradă, pe maidane sau morţi prin spitale.

Morţi recenţi şi anonimi pe care deocamdată nu îi dă nimeni afară din groapă (şi Bellu era cândva la o margine de oraş). Avantajele incontestabile ale „vieţii” la ţară. Din loc în loc, ca nişte insule, morminte cu monument funerar şi cu vegetaţia tunsă. „Cei pe care i-au găsit rudele între timp”, ni s-a explicat. Norocoşii care după ce au murit şi-au redescoperit numele şi CNP-ul.

Am adus utilaje de tuns vegetaţia şi am săpat. Executaţii noştri nu erau nici înăuntru şi nici în altă parte în afara unui denunţ fals. Înăuntru nu erau decât sicrie ieftine, aproape topite de umezeală, şi schelete care în mare parte trecuseră printr-o autopsie.

La intrarea (sau ieşirea) în (din) cimitir se afla cavoul impozant al unui tânăr manelist local dus prea devreme dintre noi. Cu poza color în mărime naturală (şi în viaţă) pe zidul exterior şi cu o fântână arteziană în faţă. Pavată cu piatră spartă. Atât de bine lăcuită încât imita plasticul la perfecţie.

P.S. O carte cu titlul Viaţa ca o ţeapă a apărut la editura Nemira, aşa că titlul articolului este parţial plagiat.