Tradiţie şi solidaritate

Un sondaj realizat de IRES în preajma sărbătorilor pascale a scos la iveală câteva rezultate care cred că merită comentate. Primul dintre ele a făcut deja prima pagină a ziarelor şi agenţiilor de presă: 68% dintre români se pronunţă în favoarea sărbătoririi comune a Paştilor de către ortodocşi şi catolici.

Aceasta este o temă care priveşte, întâi şi întâi, cele două Biserici, prin urmare o să-mi permit să nu o comentez aici.

Alte cifre mi s-au părut la fel de incitante pentru comentatori. 90% dintre cei chestionaţi, de exemplu, au răspuns că tradiţiile de sărbători sunt importante pentru ei.

Asta nu înseamnă - cum s-au repezit unii să acuze - că suntem un popor tradiţionalist. Pentru un tradiţionalist, pentru cineva care trăieşte în spiritul tradiţiei, aceasta este ceva firesc, nu important. Importante sunt tradiţiile pentru cei care, fără să fi uitat ce înseamnă acestea, sunt pe cale să piardă legătura cu ele. Tradiţiile contează foarte mult pentru cei care resimt, în viaţa de zi cu zi, absenţa a ceea ce tradiţia poartă cu ea: sentimentul comuniunii, solidaritatea socială şi un set comun de valori.

Iar sondajul, mai departe, arată că am dreptate: mai puţin de 25% din cei chestionaţi susţin că în regiunea de provenienţă mai sunt respectate tradiţiile de Paşti şi numai 20% dintre ei ştiu că aceste obiceiuri populare există. Cei 20% provin din nordul Moldovei, Banat şi Transilvania. În restul ţării, nimic.

Iată, deci, că nu suntem deloc un popor tradiţionalist. Ci unul care, după decenii de comunism şi după o tranziţie în care busola lipseşte, şi-a pierdut (sau e pe cale să-şi piardă) acea ţesătură nevăzută care uneşte o comunitate şi dă concreteţe noţiunii abstracte de identitate. Căci tradiţiile (religioase, populare şi popular-religioase) nu sunt, pentru cei mai mulţi oameni, nici superstiţii, nici teatru naiv. Ci sunt evenimente care „leagă” împreună o comunitate şi îi ritmează existenţa pe un plan mai înalt decât cel al muncii şi al obligaţiilor sociale.

Tradiţiile sunt o eminentă formă de solidaritate, în primul rând. Sunt acele împrejurări în care bogaţii şi săracii se bucură împreună, în care oamenii comunică, în care se fac planuri de viitor şi în care se exercită funcţia morală normativă a comunităţii. Dispariţia lor sfâşie ţesutul social.

Am ajuns, după cum se vede, o societate în care solidaritatea e absentă. În care, în numele legitimelor valori individuale, am renunţat la valorile colective, la fel de legitime. E cu atât mai bizar cu cât individualismul şi egoismul sunt „religii” pentru lupi. Iar noi, românii, deşi avem şi noi canidele noastre, nu prea suntem lupi. Exacerbarea individualismului şi distrugerea sistematică a valorilor solidarităţii nu au dus la mai multă competitivitate, ci la dezagregare.

Nu e niciodată prea târziu să reflectăm la faptul că o societate fără solidaritate e, de fapt, o junglă, iar jungla e foarte slabă în faţa prădătorilor de tot soiul. Ar trebui ca, în mersul nostru grăbit către propriile interese, să aruncăm o privire şi către semenul nostru, care poate se află în dificultate. Solidaritatea face bine şi celui care dăruieşte, nu doar celui ajutat. Altruismul, servirea onestă a binelui public, aduc beneficii tuturor.

Poate că Sfintele Paşti să aducă, în sufletele cât mai multora din noi, hotărârea unei transformări. Ca om politic, însă, cred cu tărie în puterea exemplului. Trebuie să schimbăm ceva la vârf, şi nu numai în partide, ci peste tot. Nu numai la televizor şi în sala de judecată, ci şi în activitatea zilnică a reprezentanţilor cetăţenilor, la toate nivelurile. Trebuie să le dăm oamenilor dovezi concrete de solidaritate socială, de politici publice în folosul cetăţeanului. De la buna administrare a localităţilor la locuri de muncă şi de la investiţii la educaţie şi cultură.

Altfel, vom deveni, cum spunea Octavian Paler, o populaţie. Una oarecare.