Ieşirea din print

La relansarea site-ului meu, rezum ce nu poate fi rezumat dintr-un un sfert de veac de presă tipărită, pe care am slujit-o cu trudă, pasiune, flamă, poate şi cu vocaţie, chiar şi când îmi vindeam cărţile pentru că întârzia două luni salariul.

Aniversez anul acesta, deşi mai potrivit ar fi să comemorez, circa 9.500 de zile de print (pun la socoteală şi sutele de duminici petrecute la serviciu, pe care nu mi le mai dă nimeni înapoi ca să-mi plombez anii de viaţă personală irosită, după ce că nici n-au fost plătite?).

N-am niciun regret după 25 de ani de print, ci doar nostalgii, sfâşietoare, după perioada în care presa, şi eu cot la cot cu ea, era relevantă, dădea jos guverne, influenţa pozitiv şi doct opinia publică, îi aşeza pe Coposu şi pe Raţiu pe locurile meritate din istorie. Informa, dezvăluia, explica, seducea, era temută ca pe timpul în care Napoleon prefera să înfrunte trei batalioane decât trei ziare.

Toţi anii ăştia, m-am mânjit de cerneală tipografică – Slavă Cerului, doar de cerneală –, am inhalat cel mai de preţ parfum profesional ce ţinea loc de bonusuri şi compensaţii, al ziarului ieşit de sub tipar, şi am fost norocos să lucrez pentru şi cu Ion Cristoiu, Cornel Nistorescu, Ovidiu Ioaniţoia, Michael Ringier, Dinu Patriciu. M-au influenţat enorm şi m-au şcolit peniţe ilustre – ale unor publicişti marcanţi de după 1990, Horia-Roman Patapievici, Mircea Cărtărescu, Vladimir Tismăneanu, Mircea Mihăieş, Nicolae Manolescu, Radu Paraschivescu – cu care am împărţit pagini drepte, curajoase, curate, pilduitoare, frumoase.

Am condus ziare generaliste în vremuri dificile, dar şi un ziar gratuit în vremuri simpatic de bine retribuite, publicaţii săptămânaleşi lunare. Un an şi jumătate, ziarul m-a trimis şi într-un studio de televiziune, prilej de glorie în rândurile publicului de vârsta a treia, ceea  ce era şi singura satisfacţie, că bani ioc, fu sarcină de serviciu.

Am umblat, ca angajat în print, în toată Europa, am fost la campionate europene de fotbal, box, culturism, ba şi de go, am lansat primul ghid TV pe hârtie lucioasă al unui ziar. Mai recent, am condus şi cel mai mare ziar din istoria României, despre care cred că e, în continuare, şi cel mai bun – ar fi fost, credeţi-mă, şi în vremurile în care mai exista competiţie şi purtam războaie de hârtie mici, efemere, dar care nouă ni se păreau cardinale. Ţin minte, de la acel ziar, modul în care a făcut Peter Imre ochii mari (“Cum, Dinu, a dat în tine?!”) când a aflat că Patriciu, Dumnezeu să-l odihnească-n pace, care tocmai mă angaja, fusese subiectul multor comentarii deloc prietenoase din partea mea.

Dar gata! Printul e în faţa obştescului sfârşit. Mai dă din mâini – e  drept că nu mai lansează degetul acuzator decât când e tocmit politic ori financiar, în rest, vorba aia, întinde mâna şi nici măcar nu mai spune poveşti. Însă eu nu mai sunt acolo. Trebuia să mă prind încă din momentul în care până şi cartea de muncă mi s-a digitalizat că printul o mierleşte, uite că n-am înţeles tendinţa.

Şi de ce aş mai fi fost în presa tradiţională, care oricum a fost castrată, la noi, de ani buni, de când i-au fost retezate, harşt!, investigaţiile şi, în sens mai larg, independenţa editorială? Avea dreptate regretatul Robin Williams: „A fi ziarist celebru în print e ca şi cum s-ar duce cea mai elegantă femeie la radio!” (o, vai, e valabil şi la noi – ziceţi repede, îl cunoaşteţi pe redactorul-şef al ziarului cu cele mai bune vânzări din România?).

Aşa că mă lansez în lupta online, fiindcă laptopul nu mi-l ia nimeni. Sigur, va fi o competiţie dură – nu am nici iuţeala şoriceilor de tastatură din redacţii care joacă leapşa cu ştiri date de alţii, nici aplombul bloggerilor adolescenţi de a sui orice pe pereţii virtuali. Voi încerca să folosesc câte ceva din ce am învăţat în sfertul ăsta de veac: să verific orice informaţie; să mă gândesc înainte de a scrie orice propoziţie că ar putea-o citi cineva care se pricepe; să îl impresionez/ enervez/ seduc atât de tare pe cititor încât să intre şi mâine pe site; să mai fac, ici-colo, şi un soi de jurnalism în vechea accepţie a lui H.G. Wells („jurnalismul înseamnă să publici ce alţii n-ar vrea să se publice; restul înseamnă relaţii cu publicul”); să scriu, pe cât posibil, ce am văzut eu, nu ce am auzit de la alţii şi atât; să încerc să fiu obiectiv şi să nu scriu, dacă l-am văzut pe Ponta păşind pe Dâmboviţa, că viitorul preşedinte nu ştie să înoate.

În rest, voi scrie cum şi ce mă taie capul, fiindcă e site-ul meu, unde vă aştept, după o viaţă de om petrecută printre ediţii care se schimbau în miez de noapte, în regim non-stop. Poftiţi, vă rog, e deschis la horiaghibutiu.ro! Doriţi un articolaş sau ceva mai special?