Hai să nu trăim degeaba

„Patrimoniul s-a transformat într-o realitate tranzitorie, precum trecerea noastră pe acest pământ”

„Adevărul” a publicat, zilele trecute, un material amplu, susţinut de mai multe fotografii, pentru a demonstra starea jalnică în care se găsesc numeroase clădiri de patrimoniu: Moara lui Assan, Casa Miclescu, Conacul Măneşti, Castelul de la Coplean, Biserica fortificată de la Dobârca etc. etc

Zeci, sute, dacă nu mii de clădiri sau de alte feluri de obiective cu valoare cultural-istorică – biserici din secolul al XVI-lea, case din secolul al XVII-lea! - se află în stare avansată de degradare. Altele, multe, foarte multe au dispărut deja sau sunt în pericol de a dispărea, de-a li se pierde până şi amintirea.

Fondurile bugetare pentru refacerea patrimoniului sunt, de la an la an, tot mai mici. Ai nevoie de un veac ca să văruieşti un perete. Grija comunităţilor locale faţă de propriile valori lipseşte adesea cu desăvârşire. Interesul faţă de trecut şi faţă de valori este înlocuit cu cel al potentaţilor faţă de propriile business-uri. În realizarea lor, ei se împiedică de câte o turlă sau coloană grecească, pe care le fac nevăzute cât ai clipi din ochi. Această stare de lucruri este o caracteristică a ultimilor 24 ani de ani, dar ea nu a fost mult mai bună nici în trecut.

Sistematizările urbane ale „Epocii de aur” au reprezentat, după cum se ştie, o politică de stat, dar dacă, de pildă, Bucureştiul este un oraş în care clădirile mai vechi de secolul al XIX-lea sunt destul de rare este şi pentru că grija faţă de patrimoniu nu e, la noi, decât o descoperire recentă. Pe vremuri, boierii dărâmau nobilele case vechi pentru a face vile după moda Parisului. Când moda trecea, construiau altele, după moda cea nouă, oricare ar fi fost ea. În felul acesta, patrimoniul s-a transformat într-o realitate tranzitorie, precum trecerea noastră pe acest pământ.

Paradoxul este că ne aflăm într-o ţară în care toată lumea se bate cu pumnul în piept, invocând valorile naţionale, neamul bun, originile faimoase romane sau dacice. Mândria de a fi român este principala sursă de euforie şi totuşi, aproape dintotdeauna, bisericile cad, castelele, conacurile, casele cad sau abia se mai ţin într-o rână. Ceea ce vine după euforie este, după cum se ştie, depresia, şi atunci tot euforicul devenit sceptic va spune: ”Ce valori avem noi? Nici una. Bisericile din Nordul Moldovei? Păi, se compară ele cu catedralele gotice din Vestul Europei? Nişte amărâte de bordeie cu cruci.” Nu ne pasă că la vederea acestor bordeie cu cruci se emoţionează o lume întreagă. Alţii remarcă în ele valoarea, surprind în ele ceea ce este românesc mult mai bine decât o facem noi înşine. Să nu ne mirăm, de aceea, că sfârşim prin a ne îngriji numai de ceea ce ne aparţine exclusiv şi prin a fi mereu neconsolaţi de-a ne duce traiul în mijlocul unor dărăpănături.

Nu cumva eroii au murit pentru ca o anumită identitate, identitatea noastră naţională, să fie păstrată şi afirmată?

Ca să realizezi amploarea dezastrelor pe care o astfel de viziune le poate produce, nu trebuie decât să-ţi pui o mică întrebare, o întrebare patetică, ce-i drept. Pentru România, pentru ca această ţară să existe în istorie au murit foarte mulţi oameni, în primul rând în războaie. Cu adevărat, România este o ţară cu mulţi eroi adevăraţi şi necunoscuţi. Întrebarea este: pentru ce au murit ei? Pentru munţi, râuri, câmpii? Desigur, au murit şi pentru ca toate aceste bogăţii sau frumuseţi ale naturii să fie ale noastre. Dar, numai pentru asta au murit? Nu cumva au murit pentru ca o anumită identitate, identitatea noastră naţională, să fie păstrată şi afirmată? Şi cum este exprimată această identitate? Ei bine, între altele prin aceste ”bordeie cu cruci”, prin Moara lui Assan, prin Casa Miclescu, prin Conacul Măneşti etc. etc. Dacă nu înţelegem acest lucru, înseamnă nici mai mult, nici mai puţin decât că sutele de mii de români care au murit pe fronturile din Est sau din Vest, au murit degeaba. Dacă nu înţelegem acest lucru, înseamnă că noi înşine trăim degeaba.