Diferenţe între aresturi şi penitenciare, plus o nedumerire

Există diferenţe şi între regimurile de detenţie din aresturi şi respectiv penitenciare. Penitenciarele, chiar şi supraaglomerate, asigură condiţii igienico-sanitare cât de cât acceptabile. Persoanele din aresturi sunt nu numai private de libertate, ci şi umilite ceea ce le face şi mai vulnerabile.

Urmăresc cu interes câteva posturi de televiziune care acordă frecvent atenţie reţinerii şi arestării unor persoane cunoscute de publicul larg, aşa-zisele VIP-uri (very important person). Despre privarea de libertate, sub orice formă, mă mărginesc să repet că trebuie să fie excepţia şi nu regula. Însă aş vrea să semnalez  unele confuzii apărute  în diverse talk-show-uri :

Aresturile poliţiei sunt în subordinea Inspectoratelor judeţene de poliţie, iar în cazul Capitalei, în cea a DGPMB.  Inspectoratele şi DGPMB se subordonează MAI. Sistemul penitenciar este supervizat de Ministerul Justiţiei. De aici, o primă diferenţă, substanţială, în materie de deschidere, de dispoziţie la schimbări în bine, de colaborare cu asociaţii neguvernementale, toate net în favoarea sistemului penitenciar.  

Atât aresturile poliţiei cât şi penitenciarele intră sub incidenţa unei singure legi (nr. 254/2013). Dar, dacă lucrurile sunt clare în privinţa sistemului penitenciar, ceea ce se reflectă şi în regulamentul de aplicare, legea dă dreptul poliţiei de a reglementa anume prevederi în funcţie de nevoile specifice. Fac o paranteză pentru a vă spune că fiecare propunere de modificare a regulamentului pentru penitenciare a fost făcută publică de ANP care a aşteptat reacţii şi a şi ţinut cont de sugestii/comentarii venite din afara sistemului penitenciar. În privinţa regulamentului aresturilor poliţiei, situaţia a fost exact pe dos. Totul s-a petrecut, de fiecare dată, în mare taină,  iar accesul la textul respectiv este extrem de limitat atât pentru persoanele direct interesate (reţinute sau arestate) cât şi pentru asociaţii care au preocupări în domeniul privării de libertate.

Revenind la nevoile specifice ale aresturilor poliţiei, menţionez mai întâi încătuşarea, care se dispune de poliţie şi nu de parchet. Am văzut fulgere şi am auzit tunete de indignare din partea unor participanţi la talk-show-uri pentru că Adrian Sârbu ar fi fost condus la dentist fără cătuşe! Or regula clară din lege este că încătuşarea este o măsură excepţională care se aplică numai în anume cazuri (prevenirea evadării – acesta fiind argumentul cel mai des folosit de poliţişti, arestat cu  comportament violent, care poate pune în pericol siguranţa altora, etc.).

Însă, tocmai pentru că legea le permite, poliţiştii au transformat excepţia în regulă şi încătuşează pe aproape toţi arestaţii la scoaterea din sediu.

Sincer, nu cred că Adrian Sârbu, sau Alina Bica, sau Elena Udrea ar evada vreodată. Pur şi simplu nu mi-i pot imagina galopând printre pietonii de pe Calea Victoriei ca să scape de poliţişti! Şi nici trăgând cu kalasnikoave în piaţa Obor! (a propos de pericol public). Aşa că, poliţistul care l-a escortat pe Adrian Sârbu fără cătuşe a încălcat, poate, regulamentul, dar a respectat legea. În rezumat, penitenciarele îşi încătuşează sau nu deţinuţii la scoaterea din penitenciar (de pildă, niciodată nu ies cu cătuşe deţinuţii care merg la muncă în exterior) în vreme ce poliţia face permanent acest lucru.

O altă diferenţă importantă între aresturile poliţiei şi penitenciare constă în asigurarea confidenţialităţii discuţiilor dintre avocaţi şi persoanele private de libertate. Este o regulă valabilă şi pentru penitenciare şi pentru aresturi. Însă practica ne omoară. În penitenciare există spaţii amenajate pentru asigurarea supravegherii strict vizuale (adică fără *sonor*) a acestor discuţii. În aresturi, dacă există un asemenea spaţiu el este microscopic, cam de 2,5 m pe 1,5, iar supraveghetorul stă în pragul uşii. Chiar dacă s-ar strădui din răsputeri să nu audă ce vorbesc arestatul şi avocatul său, tot n-ar reuşi. Nu m-a convins până acum niciun agent de poliţie că nu este interesat de conţinutul convorbirii. Pentru mine rămâne suspiciunea că supraveghetorul transmite mai departe (nu ştiu exact cui. Procurorului de caz? Şefului arestului?) ce a auzit, ceea ce diminuează şansa persoanei private de libertate de a se apăra eficient.

Apoi, există diferenţe şi între regimurile de detenţie din aresturi şi respectiv penitenciare. Penitenciarele, chiar şi supraaglomerate, asigură condiţii igienico-sanitare cât de cât acceptabile. Nu ştiu să mai existe vreun penitenciar în care camerele de deţinere să nu fie dotate cu grupuri sanitare proprii. Dar aresturi cu un singur grup sanitar pentru toate camerele există. Sunt şi camere din alte aresturi dotate cu un WC şi un duş, de regulă insalubre. Aşadar, persoanele din aresturi sunt nu numai private de libertate, ci şi umilite, ceea ce le face şi mai vulnerabile.

O altă diferenţă între regimurile de detenţie din aresturi şi respectiv penitenciare constă în lipsa aproape totală de activităţi în primele (plimbare zilnică de circa 30 de minute într-o curte cât o cuşcă, eventual o oră - două de urmărit programe TV la club – dacă există -  iar în rest nimic. Desigur cu excepţia scoaterii la anchetă) în contrast cu programe destul de variate desfăşurate în sistemul penitenciar (cu excepţia primelor 21 de zile de carantină).

Nedumerirea mea priveşte des invocata prezumpţie de nevinovăţie. Logic vorbind, prezumpţia de nevinovăţie funcţionează doar în faţa instanţelor de judecată. Anchetatorul – poliţist sau procuror – pleacă de la suspiciunea că o persoană a comis o faptă penală - adică de la prezumpţia de vinovăţie - şi procedează conform regulilor. Dacă  prezumpţia de nevinovăţie s-ar aplica tuturor, în toate situaţiile iniţiale ale procesului penal, ar trebui să dispară şi poliţia şi parchetul ca instituţii! Este adevărat că, teoretic, procurorul strânge dovezi atât împotriva cât şi în favoarea suspectului. Dar eu nu prea cred în capacitatea şi disponibilitatea procurorilor de a sări din papuci în cizme şi invers. Mai degrabă aş zice că deciziile de neîncepere a urmăririi penale sau de scoatere de sub urmărire penală se datorează  mai degrabă insuficienţei sau subţirimii dovezilor adunate împotriva persoanei vizate, decât unei cântăriri echilibrate a probelor pro şi contra. N-ar fi mai corect ca procurorii să fie doar *avocaţii statului*, adică acuzarea, adică *People vs John X*?

Text scris de Manuela Ştefănescu. Lucrează cu APADOR-CH din 1991