„Cu ochii larg închişi”

Pisica mea vânează păsări (nu a prins niciodată niciuna), şoareci (a prins odată unul) şi muşte (a prins fără număr şi le-a mâncat).

Foloseşte aceeaşi tactică şi la păsări şi la muşte. Imită ciripitul, croncănitul şi piruitul păsărilor probabil pentru a le atrage în cursă. În cazul muştelor, zburătoare şi ele, procedează exact la fel.

Urmărindu-mi pisica îmi dau seama că am observat, în spaţiul nostru românesc, un lucru curios dar verificat în nenumărate cazuri. Şi anume că avem mai multe feluri de victime. Victime autentice, pe de o parte. Simulacre de victime, pe de altă parte.

Mai mult, statutul victimelor autentice este îndeaproape dublat de cel al simulacrelor. De impostură. Umbra celor din urmă le acoperă condescendent pe primele. Ca o perdea trasă în chip de scuză peste un lucru ruşinos. Traseul public este cel mai adesea conturat de falsuri.

Când eram copil, pe strada care traversează centrul Sibiului, puteai întâlni zilnic o cerşetoare. Îi lipseau picioarele de la genunchi în jos; nici mâinile nu îi erau tocmai întregi. Ca să se poată târî pe asfalt, îşi ţinea cioturile picioarelor şi mâinile învelite în cauciuc.  Cu timpul, pe aceeaşi stradă însă în altă zonă a apărut o clonă a cerşetoarei. O imita perfect aproape şi mi-a trebuit ceva vreme să-mi dau seama că sunt două persoane diferite. Doar bucăţile de cauciuc - decupate din camere de roţi de automobil sau de motocicletă - aşezate sub genunchii clonei erau mai lungi pentru simplul motiv că acopereau picioare întregi şi sănătoase.

Victimele autentice nu fac scandal. De cele mai multe ori tac. Evită expunerea indecentă, stridenţa, manifestarea în public, revendicarea ostentativă. Chiar şi atunci când poate că ar trebui să se facă vizibile. Ceva mioritic pare să le apese.

Povestea unei fetiţe oarecare cu mama decedată şi tatăl în puşcărie: la patru ani este plasată la un asistent maternal, o femeie. Pentru cine nu ştie, asistentul maternal profesionist este, conform definiţiei, persoana fizică, atestată, care asigură prin activitatea pe care o desfăşoară la domiciliu, creşterea, îngrijirea şi educarea necesare dezvoltării armonioase a copiilor pe care îi primeşte în plasament sau în încredinţare.

Dintr-un motiv oarecare, inexistent în realitate, fetiţa atrage gelozia femeii asistent maternal, autorizată de altfel cu acte în regulă. De aici încep aproximativ doi ani care s-ar putea lesne numi tortură pentru copil: bătăi crunte rupte dintr-un rai inexistent, înfometare, expunere la frig etc.

Totul culminează cu o rană la mână, lăsată, cu grija şi cusătura artizanală a unei asistente medicale prietenă a femeii, să se infecteze. În ultimul moment mâna aproape descărnată de infecţie ajunge, târând fetiţa după ea, la un spital. Care spital sesizează autorităţile. După vreo doi ani, în ciuda medicilor, mâna este oricum amputată.

Povestea nu şi-ar atinge gradul maxim de atrocitate şi de absurd fără următoarele ingrediente: în toată perioada vizată asistentul maternal şi copilul au făcut, conform legii, obiectul unor verificări amănunţite şi periodice, lunare. Numai că actele - impecabile - se scriu mai uşor în birou decât pe teren. Şi aici se perindă în şir indian, unii pe urmele altora până la indistincţie, funcţionari specializaţi ai autorităţilor locale, cadre medicale şi alţii. Familia femeii asistent maternal a locuit în toată perioada în casă dar nu a observat mai nimic. Vecinii n-au vrut să vadă mare lucru.

Televizoarele au urlat vreo două zile şi-atât. Mult mai puţin decât în cazul unor emisiuni lacrimogene şi vădit false.

Ai impresia că pentru intermedierea dintre astfel de victime şi public este nevoie de un interpret abil de surdo-mută. Cu atât mai mult cu cât avem în general tendinţa de a da curs cererilor falselor victime şi de a le lăsa pe celelalte să treacă neobservate. Circul agresiv ne sperie. Hai să luăm măsuri, să ne ferim de scandal, să nu fim expuşi sau puşi într-o lumină proastă etc. etc. etc.

Multe organizaţii importante sunt mai degrabă gata în orice clipă să apere cu maximă îndârjire un criminal sau un violator în serie pe care oricum nu-l abuzează nimeni, decât să urle în numele unei victime mute.

Statisticile sunt impecabile. Lumile victimelor şi ale simulacrelor nu se intersectează în realitate. România evoluează la paralele şi, asemenea Nadiei Comăneci, obţine nota zece. Cineva îmi spunea că românii nu sunt toleranţi ci indiferenţi.

O plajă largă şi amestecată sau confuză de-a dreptul se întinde între imaginea comică a soacrei care, în procesul de divorţ al fiului depune o îndurerată mărturie împotriva nurorii care nu l-a învelit noaptea sau a judecătoarei (femeie!) care reţine ca motiv de divorţ că ea nu i-a gătit lui suficient, şi imaginea femeii care vine cu copilul de mână la poarta poliţiei să se autodenunţe că şi-a ucis bărbatul care o bătea crunt de ani de zile.

Mame care, imediat după ce şi-au văzut copilul ucis vin să caute cu insistenţă lanţul de aur ridicat de anchetatori de la cadavru sau de la ucigaş. Măcar atât să recuperez. Părinţi preocupaţi mai mult de recuperarea telefonului mobil care a aparţinut mortului. Personaje care te reclamă că nu ridici mai repede sigiliul de pe uşa apartamentului pe care tocmai l-au moştenit de la victima asasinată de nu contează cine.

Protecţie? Drepturi?

Indiferenţă? Indecenţă?

Pisica mea vânează păsări şi muşte. Şi pentru unele şi pentru altele aplică aceeaşi unitate de măsură: imită ciripitul, croncănitul şi piruitul păsărilor. Pisica mea nu ştie că limba păsărilor nu e pentru muşte.