Mă uit cum îşi freacă mâinile ce-i atârnă într-un mod extrem de ciudat şi pare că am în faţă un străin. Se abţine să plângă, pare chiar puţin distantă, şi în mod evident vrea să pară „om mare”.

„A avut dreptate să mă lovească şi în oarecare măsură mi-am cerut-o. Mi-a văzut telefonul şi-a văzut că am vorbit cu X. Şi atunci l-au apucat toate cele”.

X este un tip cu care ea avusese o aventură într-o seară, undeva la munte. Era la începutul relaţiei cu partenerul ei şi în ciuda faptului ca aveau doar câteva luni de relaţie şi-şi declarau iubire veşnică, a simţit nevoia să fie şi cu altcineva. Nu ştie de ce a făcut-o, sau nu a simţit nevoia să ne spună, şi părea că îi pare rău. A urmat o criză de nervi din partea lui ce s-a finalizat cu aruncatul bagajului la uşă. Plânsete şi despărţire anunţată peste tot. Sfatul meu („sper să ai decenţa să laşi băiatul în pace”) a fost ignorat, şi bineînţeles că s-au împăcat. „Dragostea învinge” spuneau ei jurându-si, din nou, iubire veşnică. Nimeni, sau aproape nimeni, nu a ştiut şi atunci când ne întâlneam ni se serveau glumiţe construite în jurul ideii cum că niciunul dintre ei nu mai doreşte să se-mpace. La nici o lună a urmat episodul de mai sus.    

„Vă iubiţi? Pe bune? Voi credeţi că iubirea poate exista în momentul în care tu simţi nevoia, la doar câteva luni de relaţie, să fii şi cu altul şi el simte nevoia să te lovească?” Întrebarea mea nu primeşte un răspuns ci doar un icnet ce-i însoţeşte prăbuşirea în canapea. Plânge. Copilul pe care l-am crescut suferă şi eu nu prea pot să o ajut cu ceva. Mă urăsc pentru nu prea ştiu ce ar trebui să fac şi să spun.

Să îi spun că acest mod de relaţionare nu are vreo legătură cu iubirea? Că acest termen a ajuns să înlocuiască orice zvâcnire adolescetin-întârziată care pe vremea mea se numea obsesie şi că prin ceea ce ei fac reduc acest termen, care defineşte o trăire complexă, la banala plăcere carnală? Să încerc să îi explic că ceea ce ei numesc „iubire” este doar începutul unei relaţii, posibil lungi, în care violenţele se vor tine lanţ şi că, odată cu trecerea timpului, acestea vor creşte în intensitate? Să îi spun că nimic pe lumea asta nu justifică violenţă fizică şi că aceasta nu poate fi acceptată şi tolerată? Să îi spun că a greşit când a crezut că ceea ce împins-o în braţele altcuiva cu câteva luni în urmă, nu o va mai împinge încă o dată? Că iubirea, mai ales la începuturile ei,  presupune existenţa sentimentului că celălalt îţi este suficient şi că fără el/ea nu poţi să respiri? Să îi spun că respectul este un sentiment fără de care iubirea nu poate exista şi că ceea ce ei au făcut se poate numi oricum, numai iubire (şi respect) nu?  O fac, şi toată discuţia devine un monolog lung care-mi chinuie sufletul.

„Aş vrea să plec!”, zice ea. „Unde vrei să pleci? Eu zic în seara asta să stai aici şi să te relaxezi. Vezi tu mâine ce-i de făcut şi să sperăm că noaptea va fi un sfetnic bun”. „Nu, eu plec! Îi era cam rău şi i-am promis că mă întorc acasă!”

Oricât de tare m-a durut, a trebuit să o văd cum iese pe uşă. S-a uitat înapoi şi, printre lacrimi, ne-a zâmbit: „Sunt ok! Iubesc!”.

Nu, draga mea! Ceea ce tu trăieşti nu este iubire. Habar nu am ce este, însă nu e iubire!

Astfel de poveşti sunt mii. Din păcate, unele/unii află mult prea târziu că ceea ce ele/ei au, nu e iubire. Din „prea multă iubire” primesc un cuţit în inimă sau sunt lovite până rămân inerte, lăsând în urma lor familii distruse. Astăzi, vreau sa ne gândim timp de câteva secunde, la ei şi la ele. Şi la ce facem noi.