Să schimbăm Constituţia? Nu, mai bine oamenii!

Cred că ne-am pierde timpul dacă am lua la puricat propunerile de modificare a Constituţiei. Adevărat este că multe dintre acestea miros de la o poştă a răzbunare după oribilul an 2012.

Dar haideţi să judecăm cu calm, în afara eventualelor pasiuni politice - atâtea câte mai pot fi nutrite, fără riscul de a cădea în penibil, în această ţară în care dezamăgirea a devenit un un loc comun.

Pe unii îi îngrijorează reducerea atribuţiilor preşedintelui. Să fim realişti: Vaclav Havel, de exemplu, a fost un preşedinte excepţional pentru Cehia, deşi cu atribuţii mult reduse, în comparaţie cu omologul român. La fel, italianul Giorgio Napolitano, un fel de ”bunic” al naţiunii ( altfel ales de Parlament şi nu direct de popor), a găsit soluţiile pentru a scoate ţara dintr-o gravă  criză politică, după alegerile nedecise din primăvară. Regele Belgiei nu are puteri politice, dar intervenţia sa publică din vara anului 2011 a dus până la urmă la sfârşitul lungii crize de guvern. A fost pentru prima dată de la al doilea război mondial încoace, când un monarh belgian a pronunţat pentru expresia ”situaţie gravă”, iar asta a produs o puternică emoţie în ţară.

Asta ar trebui să ne îngrijoreze pe noi: că nu vom avea prea curând un lider care să se bucure de respectul tuturor, indiferent de felul în care a fost desemnat sau de cine l-a votat şi cine nu.

Altfel, există republici parlamentare care funcţionează excepţional, la fel şi republici prezidenţiale, ca să nu mai vorbim despre monarhiile constituţionale. Pe de altă parte, sisteme prezidenţiale de inspiraţie nord-americană, transplantate în sudul continentului, au dus la derapaje de tipul Hugo Chavez. După cum există şi republici parlamentare care se pot îndepărta de la valorile democraţiei, vezi Ungaria vecină.

Marea Britanie nu are o Constituţie scrisă, bazele democraţiei fiind puse printr-o serie de legi, tratate, precedente şi cutume, iar asta nu pare să-i deranjeze prea mult pe supuşii Majestăţii Sale. Democraţia lor e solidă ca stânca.

De fapt, constituţiile nu garantează nimic în afară  de ceea ce oamenii politici şi cetăţenii vor cu adevărat să  fie garantat.

Orice constituţie este bună, atâta timp cât respectă principiul separării şi controlului reciproc al puterilor şi prevede drepturile fundamentale, în acord cu documentele  europene. Restul sunt amănunte.

Problema e alta: în ce măsură politicienii dar şi cetăţenii sunt dispuşi să se ghideze, în tot ceea ce fac, după principiile înscrise acolo. Traduceţi Constituţia franceză, pe cea americană  ori pe cea germană sau oricare alt text monumental de acest gen şi adoptaţi-l drept lege fundamentală în România. Credeţi că ţara va funcţiona mai bine, de a doua zi? Mai gândiţi-vă!

La fel şi cu eventuala redesenare a Parlamentului. Să mi se spună şi mie câţi membri trebuie să aibă Parlamentul României pentru a deveni cu adevărat cea mai înaltă tribună  de dezbatere a problemelor naţionale ori pentru a formula poziţii în legătură cu marile provocări ale construcţiei europene. Să fie 300? Să fie 250? Sau, poate, 450? Să fie ei împărţiţi în două Camere sau, mai bine, înghesuiţi  într-una singură? 

Dezbaterea aceasta tinde să o ia razna şi să sucească  minţile oamenilor, la fel ca şi gogoaşa votului uninominal. Din cosiderente de bătălie politică au fost minţiţi că, alegând ”omul, nu partidul”, clasa politică se va reforma. Cine a îndrăznit să ridice obiecţii a fost repede pus la punct de propagandiştii de tip nou, exaltaţi ca nişte hipioţi şi aprigi ca nişte brigadieri de la Bumbeşti-Livezeni.

Şi iată că azi constatăm cu toţii ( mai puţin cei orbiţi, fireşte) că am schimbat sistemul, dar de ieşit au ieşit tot ei.

Aşa că, revenind la Constituţie, am fi, probabil, cu mult mai câştigaţi dacă, în loc să o schimbăm, am lăsa-o aşa cum este, dar i-am schimba pe cei puşi să o aplice şi să vegheze la respectarea ei.