Damnatio memoriae, fără vină?

Într-o societate în care ierarhia valorilor umane este bulversată, în care oameni fără bacalaureat devin cu uşurinţă conducători de doctorat, iar insinuarea ţine loc de dovezi, în care bârfa a ajuns o precondiţie informală pentru ascensiunea socială, spaţiul public este infestat cu acuzaţii implicite privind vinovăţia morală a unor oameni pentru faptele părinţilor sau rudelor lor.

Mecanismul maculării este următorul:  fapte reale sau chiar imaginare ale ascendenţilor sau rudelor unor persoane publice sunt aduse în atenţia publicului, justificate printr-un fals drept la informare, scopul real fiind murdărirea unor „ţinte”. În planul valorilor etice recurgerea la astfel de metode este similară cu turnătoria la Securitate a vecinilor, prietenilor sau rudelor. „Vinovăţia morală insinuată” este abjectă deoarece persoanele care recurg la ea ştiu că nu pot fi învinovăţiţi copiii pentru faptele părinţilor, însă caută să le păteze reputaţia prin invocarea unor fapte ale ascendenţilor.

Cred că argumentele devin mai clare prin câteva exemple:

Politologului Vladimir Tismăneanu i s-a inventat vinovăţia de a fi fiul lui Leonid Tismineţki, membru al nomenclaturii comuniste în perioada lui Gheorghiu-Dej. Sunt oare lipsite de valoare cărţile lui Vladimir Tismăneanu pentru trecutul tatălui său? În opinia mea nu!

Ar trebui să-i facem lui Ludovic Orban o vină din faptul că tatăl său a fost lucrător al Securităţii Braşov? Ar fi absurd! Liderul PNL Ludovic Orban trebuie evaluat politic şi moral pentru eşecul luptei cu pandemia COVID 19, pentru faptul că şi-a creat o camarilă, nu pentru că tatăl său a lucrat la Securitate în urmă cu zeci de ani.

Acum, după ce şi-a anunţat intrarea în politică, Alexandru Rafila este învinovăţit pentru fapte imputate tatălui său! Acesta a făcut un gest curajos de recunoaştere a paternităţii şi de încercare de clarificare a unui trecut insuficient cunoscut. Vlad Voiculescu a fost atacat pentru că tatăl său a fost colaborator al Securităţii, însă tânărul politician a recunoscut că, din perspectiva valorilor sale, tatăl său a greşit. 

Ar trebui să o învinovăţim pe Elena Băsescu pentru faptul că tatăl său este „colaboratorul Petrov”, fapt confirmat şi de o instanţă de judecată? Nu cred că ar fi corect! Elena Băsescu poate fi evaluată moral pentru că a dobândit un post de eurodeputat din unicul motiv că era fiica Preşedintelui Republicii, iar acum candidează la Parlamentul României din partea partidului fondat de tatăl său, în pofida unei culturi generale precare şi a lipsei oricăror rezultate în activitatea politică. 

Aceste câteva cazuri, dintr-un morman de exemple, arată că oameni cu orientări ideologice foarte diverse au fost acuzaţi pentru vinovăţii morale de care nu pot fi făcuţi responsabili. Cred că trebuie să-i privim pe oameni prin ceea ce sunt, să-i evaluăm prin faptele lor, nu prin invocarea aparent inocentă a unor faptele reale sau imaginare ale ascendenţilor. Cât despre cei vizaţi de astfel de atacuri, este decent să-şi asume relaţia de rudenie, deoarece într-o lume normală copiii nu pot fi judecaţi pentru faptele părinţilor. Doar comuniştii îi pedepseau pe cei care nu aveau „origine socială nesănătoasă”, iar naziştii au oprimat milioane de oameni pentru că nu aveau „origine ariană”. 

Să privim lucrurile şi din perspectivă individuală. Să presupunem că noi, maturii, reuşim să purtăm povara unor acuzaţii pentru fapte care nu sunt ale noastre. Ar fi însă oare corect ca, peste câţiva ani, copiii noştri să fie acuzaţi pentru greşelile noastre?