Vitalie Ciobanu: „Puneţi mâna pe carte, domnilor!“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Într-un interviu pentru „Adevărul“, scriitorul şi publicistul Vitalie Ciobanu lansează o invitaţie la lectură, lăsându-ne să pătrundem în lumea cărţilor care l-au format ca scriitor şi ca intelectual.

Vrăjit de literele româneşti încă din copilăria sovietică, devorează carte după carte. Parcurge câteva în acelaşi timp. Apar noi şi noi titluri şi este intrigat de toate. Crede cu tărie: cineva care nu citeşte nu ştie nici să gândească, nici să vorbească, nici să scrie. Priveşte cu invidie albă la tinerii de azi, care au lumea la picioare, dar toacă frunze la câini. Nu trece o zi fără să aştearnă câteva rânduri pe hârtie, mai bine zis pe monitor. Are laptop şi lucrează oriunde îl prinde Muza. „Unii trag din orice poziţie, eu scriu din orice poziţie“, glumeşte. Am putea discuta ore în şir, despre orice. Azi vorbim cu Vitalie Ciobanu-scriitorul.

„Adevărul“: Ce conţinea biblioteca ta de copil?

Vitalie Ciobanu: Trebuie să spun că am avut marele noroc al unei biblioteci adunate de tatăl meu, profesor de limba şi literatura română, în anii ’60-’70, când în RSS Moldovenească încă se mai vindeau cărţi româneşti. Am profitat din plin, însă până la o anumită vârstă nu aveam acces la grafia latină şi eram tare frământat şi nemulţumit. Una dintre cărţile care mă atrăgeau într-un mod fabulos era „O mie şi una de nopţi“, un volum cu coperţi frumos ornamentate, în stilul vechilor incunabule. Era atât de fascinantă punerea asta în pagină încât sufeream groaznic că nu pot să pricep ce scrie acolo. Într-o sâmbătă după-amiaza, îmi amintesc bine, era un soare pal care cădea pe geam, l-am sâcâit pe tata: „Te rog să mă înveţi aceste litere“. El: „Bine, măi băiete, dacă eşti aşa de încăpăţânat…“. Şi încet-încet am început să desluşesc, să leg între ele silabele şi apoi să devorez cărţile alea pe rând. Ce conţineau? Basme, basme româneşti, dar şi ale altor popoare.

image

FOTO Copil de 6 ani, la Floreşti

La vârsta adolescenţei au venit cărţile de aventuri, picareşti – cowboy, piraţi, piei roşii, căutători de comori, exploratori în California şi Alaska. Jules Verne, Jack London, Fenimore Cooper, Mayne Reid. Mă atrăgeau romanele istorice: Alexandre Dumas, Walter Scott, Henryk Sienkiewicz… Tata avea şi o colecţie de cei mai importanţi cronicari români: Miron Costin, Grigore Ureche, Ion Neculce, cărţi tot aşa: frumos încondeiate. Le-am citit, le-am descifrat. Pe urmă, Mihail Sadoveanu sau B. P. Hasdeu cu monografia sa despre Ioan Vodă cel Cumplit… Şi ce făceam? La lecţiile de istorie a Moldovei, când eram întrebat, ardeam de nerăbdare să-mi etalez lecturile. Colegii mei se uitau la mine oarecum contrariaţi: „Adică ce vrei să demonstrezi?“ Am profitat din plin de biblioteca părinţilor, eu şi fratele meu, Vlad, care s-a îndrăgostit de teatru.

image

FOTO Împreună cu fratele, actorul şi regizorul Vlad Ciobanu

Dar când ai început să scrii? Erai tot la şcoală?

„Sfârşitul Rechinului Negru“ a fost primul roman pe care l-am scris. Eram în clasa a şaptea, în vacanţa de iarnă, şi nu-mi găseam locul. Era în mine o tângă, o nostalgie după o altă lume, după un univers pe care să-l populez cu personaje pitoreşti. Şi la un moment dat n-am mai rezistat. Am luat un caiet de 40 de foi, am început să înşir şi aşa am dat gata vreo patru caiete.

Spune-ne despre ce era. Titlul este intrigant.

Acţiunea se petrece în statul Texas. Este vorba de o familie de la un rancho, care intră într-un conflict cu o organizaţie criminală numită „Rechinul Negru“. Piraţii încercau să transporte armament pentru nişte rebeli din Caraibe, iar aceşti cowboy dejoacă până la urmă complotul. Cel mai tânăr dintre ei, Jim, se infiltrează pe nava piraţilor, o sabotează din interior şi, când ajung pe insule, îi predă autorităţilor.

Şi ce s-a întâmplat cu această carte? A fost publicată?

Am publicat câteva fragmente în presa culturală din Chişinău. Eram în şcoală şi îmi era aşa o jenă de colegi... Un băiat de 15-16 ani în loc să bată mingea pe toloacă ori să rupă discotecile are această ciudăţenie: să stea închis, să scrie, să-şi imagineze ceva. E sentimentul incomod pe care îl poate trăi un adolescent care oarecum a putut să se individualizeze. Rudimentele acestei mentalităţi – că toţi trebuie să fim la fel, să nu ieşim din rând – le mai avem şi astăzi în societatea noastră. Oamenii care încearcă să facă ceva cu propriile puteri, în mod onest, prin energia şi talentul lor, sunt priviţi cel puţin cu suspiciune. Hoţii, în schimb, se bucură de toată admiraţia.

Dar ce lecturi te-au format ca scriitor, deja la maturitate?

Faza maturizării culturale şi literare s-a întâmplat deja aici, la universitate, prin cărţile pe care le-am citit, de literatură română şi universală traduse în română (mai toate interzise). Prima carte care pur şi simplu m-a frapat prin noutatea scriiturii şi densitatea ideilor a fost un volum de André Malraux, „Oglinda de la hotarul ceţii Lazăr“, o scriitură de tip modernist, cu o puternică tentă existenţialistă. A urmat „întâlnirea“ cu Franz Kafka. Atmosfera romanelor lui s-a combinat cu ceea ce trăiam noi pe atunci aici, în RSSM, starea asta de obscură persecuţie, apăsare, cu securişti strecuraţi în orice grupă studenţească... Mi s-a părut un scriitor de-a dreptul emblematic pentru viaţa noastră în totalitarismul sovietic.

image

FOTO Pe Podul Europei, Strasbourg, 1999

Pe urmă au venit romancierii William Faulkner, Marcel Proust, James Joyce, Robert Musil, Luis-Ferdinand Céline... Erau cărţile care circulau underground la noi, la universitate. Făceam deseori escapade în librăriile din reţeaua „Drujba“, în care se vindeau cărţi din „ţările frăţeşti“, mergeam la Odesa, la Cernăuţi, la Kiev, chiar şi la Moscova, de unde veneam cu valize burduşite de cărţi româneşti. Aveam şi la Chişinău o librărie „Drujba“, dar la secţiunea „România“ pe câteva rafturi erau doar cărţi de medicină. Ce uman şi ce sadic, nu?

Ce autori români ţi-au servit drept repere?

O carte care m-a fascinat a fost „Minima moralia“ de Andrei Pleşu, o carte de eseuri la care pur şi simplu făceam şcoală. Studiam cum îşi alcătuieşte frazele, vocabularul, întorsăturile stilistice, dicţiunea ideilor. Apoi, romanele lui Marin Preda şi Augustin Buzura. Un alt autor foarte important, poet şi prozator, a fost Mircea Ciobanu. Din păcate, acest scriitor nu mai este în viaţă. A fost redactor la Editura Cartea Românească şi a „moşit“/a lansat mulţi scriitori români contemporani. Am avut norocul să-l cunosc personal, ca şi pe Andrei Pleşu, după ’90.

Pe urmă, marii mentori ai mei de la Radio Europa Liberă – Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Gelu Ionescu, Emil Georgescu, pe care îi ascultam cu nesaţ în anii de universitate. Cu Monica Lovinescu am avut după aceea o corespondenţă, ea îmi urmărea textele din „Contrafort“ şi din Revista „22“, pe care le-am grupat ulterior în volumul „Anatomia unui faliment geopolitic: Republica Moldova“. Îi plăcea să spună că ne întâlnim perfect în opinii şi preferinţe.

Am citit „Anatomia unui faliment geopolitic…“, să ştii.

Mă bucur că ai sacrificat din timpul tău preţios. Cred că noi, autorii, avem o responsabilitate în faţa publicului. Nu înseamnă să-i servim docil gusturile şi comodităţile, dar să ne gândim că nu scriem pentru sertar. Asta a fost valabil în anii comunismului dur, când nu aveam nicio şansă să publicăm. Acum, har Domnului!, uite câte posibilităţi, numai să ai ce scrie şi ce spune. De asta trebuie să ne gândim şi la public. Să nu abdicăm de la discursul nostru, de la convingerile noastre, de la viziunea noastră asupra lumii, dar în acelaşi timp să nu uităm că suntem într-un dialog cu celălalt. Pentru că vrem să fim auziţi: feedback-ul publicului îţi încarcă bateriile, te motivează să scrii. Ai nevoie de o vorbă bună, de o încurajare, de aceea ecourile în presa literară la cărţile pe care le publică un scriitor sunt foarte importante. Chiar şi critică să fie. Ceea ce nu accept este atacul la persoană, discursul suburban pe care îl mai întâlneşti, atunci când respectivul cronicar glisează din zona argumentelor axate pe text spre imunde reglări de conturi, cum vezi şi pe forumuri, unde înfloresc injuriile proliferate sub protecţia anonimatului.

Şi mai este o teză la care ţin. Cred că este absurd să controlezi receptarea scrierilor tale. Trebuie să laşi cartea să-şi facă lucrarea asupra conştiinţelor. Publicând-o, ai tăiat cordonul ombilical. Cartea îşi urmează un destin independent şi la un moment dat poate că te va contrazice, poate că tu n-o să mai vrei să te regăseşti în ea sau, din contră, ea îi va da o „replică“ peste timp celui care vei fi atunci. Ce ai avut de spus ai spus în carte, mai departe las-o, domnule! Dă-i pace copilului să-şi croiască un drum în viaţă.

Rămânând în lumea literară de la noi, dacă ar fi să publicăm 101 cărţi semnate de autori basarabeni pe care trebuie să le citeşti într-o viaţă, ce nume ne-ai recomanda să includem în colecţie?

Onest ar fi să intre cam din toate generaţiile, autori valoroşi, indiferent de vârstă: Vasile Vasilache, Serafim Saka, Aureliu Busuioc – scriitorii care nu mai sunt printre noi, apoi Vladimir Beşleagă, Mihai Cimpoi, Leo Butnaru, Arcadie Suceveanu, Vasile Romanciuc, Eugen Lungu, Andrei Ţurcanu, Teo Chiriac, Nicolae Rusu, Val Butnaru, Nicolae Negru, Marcela Benea, Lucreţia Bârlădeanu. Şi generaţia „Contrafort“: Vasile Gârneţ, Emilian Galaicu-Păun, Grigore Chiper, Nicolae Leahu, Mircea V. Ciobanu, Maria Şleahtiţchi, Constantin Cheianu, Călina Trifan, Nicolae Popa, Irina Nechit, Ghenadie Nicu, Liliana Armaşu, Anatol Moraru, Mihaela Perciun, Nicolae Spătaru, Gheorghe Erizanu; mai tinerii Tamara Cărăuş, Andrei Ungureanu, Iulian Ciocan, Marcel Gherman, Lucia Ţurcanu, Adrian Ciubotaru…

Lista mea poate părea extrem de generoasă, dar numai citindu-i pe aceşti autori, veţi putea face o selecţie mai severă.

Am desprins din ultimul număr al revistei „Contrafort“ o revoltă a intelectualilor de la noi faţă de statutul marginal al culturii basarabene în România. Unde vezi tu locul literaturii basarabene în contextul mare al literaturii române?

E un loc volatil, un subiect în dispută. Pentru noi, cei de la „Contrafort“, a fost o preocupare mai mulţi ani să definim creaţia autorilor basarabeni. Programul nostru a cuprins două paliere: spiritul critic şi sincronizarea cu literatura română contemporană. Ne gândeam, în primul rând, la optzecişti, congenerii noştri din România, deşi ca vârstă ei sunt cu aproximativ zece ani mai mari ca noi. Ne-am gândit aşa: ne sincronizăm ca model estetic, ca model conceptual, ca limbaj...  

Şi am început să ne sincronizăm?

În mod sigur, da. Cei mai buni, cei mai valoroşi autori ai noştri sunt perfect compatibili cu ceea ce se publică peste Prut. Publică la revistele culturale româneşti, apar şi la edituri de prestigiu, sunt premiaţi.

Tu eşti un exemplu...

Am publicat şi eu la Polirom, la Editura Fundaţiei Culturale Române, am avut şansa să iau premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru volumul „Frica de diferenţă“. Vasile Gârneţ l-a luat pentru „Câmpia Borges“, Arcadie Suceveanu, Leo Butnaru, Nicolae Popa, Mihai Cimpoi, Vasile Ernu au obţinut şi ei premii ale USR. Suntem câţiva autori care pot să spun că am intrat în high life-ul literar românesc, însă n-am scăpat de sentimentul de frustrare şi de marginalizare. Oricât s-ar strădui o revistă bravă, cum e considerată de mulţi „Contrafort“, să arunce punţi, să creeze vase comunicante, rămânem două spaţii distincte din punct de vedere politic şi economic. Cultural se mai face ceva, dar puţin. Este şi prejudecata asta de provincie periferică, sub influenţă rusă. Şi, din păcate, realitatea o confirmă.

image

FOTO Cu Mircea Cărtărescu, la Târgul de Carte din Leipzig, 2008

Cred că la nivel individual se pot sparge aceste prejudecăţi prin talentul unor autori, prin şansa de a publica şi în Occident. Dar şi prin efortul de a promova literatura noastră peste hotare, cum am făcut noi, PEN Clubul basarabean, editând în 2010 o antologie de literatură română din Republica Moldova în limbile germană, engleză şi franceză, intitulată „Arhipelag“. Suntem într-o perioadă a libertăţii de exprimare, democratică, şi chiar dacă nu ne-am reunit cu Ţara, oricum ca indivizi nu ne putem plânge că nu suntem observaţi. E sigur însă că avem un handicap, un handicap obiectiv.

Vom reuşi vreodată să-l depăşim?

Sper că da. Important e să menţinem trendul cel bun şi să facem mai multe lucruri. De pildă, participarea la Târgul Gaudeamus de la Bucureşti, din păcate prost gestionată de Ministerul Culturii din Republica Moldova. Există o mare inerţie. Mai degrabă prin structuri dinamice, cum este Institutul Cultural Român, care a făcut foarte multe în aceşti ani pentru a susţine noua literatură din Moldova, am putut să apărem cu revista, noi şi alte cinci-şase publicaţii. În felul acesta am servit un alt chip al culturii române de aici, unul non-autarhic şi europenist, care nu are probleme să discute pe orice temă şi mai ales într-un limbaj comprehensiv pentru publicul de peste Prut pentru partenerii din Europa.

Istoria a dat de toţi pereţii cu noi, basarabenii, dar o suferinţă care nu alimentează o literatură rămâne un capital mort, dacă nu este exprimată într-un limbaj accesibil şi modern. Eu cred că aici este obstacolul cu care avem încă de luptat. Mulţi autori ai noştri plătesc tribut unei culturi precare, unei instruiri extrem de subţiri. Deci, puneţi mâna pe carte, domnilor! Citiţi, munciţi şi atunci poate veţi avea şi ceva de spus.

Într-o ţară în care se citeşte atât de puţin reuşiţi, totuşi, să scoateţi deja de 18 ani o revistă de literatură.

Revista „Contrafort“ a apărut în octombrie 1994, când pentru mine şi colegul meu Vasile Gârneţ lucrurile se apropiau de un anume prag. Noi eram redactori la Editura Hyperion, pe atunci cea mai importantă instituţie de acest fel în Moldova, dar o structură de tip sovietic, cu state umflate. Aveam, bunăoară, vreo 15 dactilografe, care băteau la maşină şi alergau cu foile dintr-o parte în alta, o imagine kafkiană – birourile din „Procesul“. Editura se menţinea prin subvenţiile de stat şi aşa-zisele cărţi de tiraj în limba rusă, pentru cititorul de masă, care se vindeau cu 5-10 ruble bucata, un preţ exorbitant pe atunci, şi erau exportate în măreaţa URSS.

S-a prăbuşit URSS, au căzut aceste fonduri şi a fost un moment de mare degringoladă pentru editură. Noi simţeam că veacul nostru acolo s-a încheiat şi voiam să începem un proiect al nostru. Anii de editură însă m-au ajutat în ce priveşte ascuţirea unui condei. Scriam avize, recenzii interne la manuscrisele pe care le redactam, semnam bun de tipar şi mi-am făcut o anumită abilitate de a comenta cărţile şi fenomenul cultural în general, şi asta m-a ajutat mai târziu când am început să edităm „Contrafort“-ul.

Cum a fost primită revista?

Revista „Contrafort“ a apărut graţie sprijinului Fundaţiei Culturale Române (ulterior ICR), conduse pe atunci de Augustin Buzura, cunoscutul prozator. El ne-a oferit o şansă. Eram nişte anonimi pentru el, deşi apucasem să publicăm fiecare câte o carte-două. Am prezentat proiectul, ne-a dat OK-ul, am scos primul număr, cei de la FCR au fost entuziasmaţi şi au spus: „Continuăm!“

A fost un moment de senzaţie, pentru că alţii făceau legea în domeniul publicisticii literare şi când am apărut noi, foşti editori, am fost priviţi cu mult scepticism: „Vor da chix după două-trei numere!“ Iată că nu am dat chix. Revista s-a impus ca un reper al noii direcţii culturale, pro-europene, sincroniste, ca vehicul al spiritului critic. În ce priveşte rentabilitatea economică, orice publicaţie literară de la noi este într-o mare suferinţă întrucât e vorba de calitatea pieţei, de slaba instruire a publicului.

Aţi fost vreodată susţinuţi de autorităţile de la Chişinău?

Niciodată. Din contră, am fost priviţi ca nişte spărgători de statui, ca nişte indivizi care au un program subversiv. Am înaintat proiecte la Ministerul Culturii. Ultimul a fost unul făcut împreună cu revista „Sud-Est Cultural“ al Valentinei Tăzlăuanu, prin care solicitam ministerului condus de Boris Focşa să finanţeze un anumit număr de abonamente la publicaţiile noastre pentru bibliotecile publice. Ar fi fost un balon de oxigen pentru noi la început de an aceşti bani. Nu, am fost refuzaţi pe motivul că Ministerul Culturii nu finanţează proiecte înaintate de SRL-uri, de structuri private. Am încercat să le explicăm că SRL este şi Petrom Moldova, dar nu e acelaşi lucru. Prin Legea presei adoptată în 1995 toate ziarele şi revistele din Republica Moldova au fost obligate să treacă la statutul juridic de SRL. Dar a fost imposibil să convingem pe cineva.

La nivelul autorităţilor nu se face nimic. Ce vreţi dacă în continuare nu ştim ce limbă vorbim. Româna este sabotată – în cinematografe, în publicitate, în lumea afacerilor. Este vorbită într-un hal fără de hal. Te uiţi la televizor şi vezi politicieni care pur şi simplu îşi bat joc de limba română. Nu le pasă cum se exprimă, apar şi moldovenisme, şi rusisme. Mă miră că tinerii, după atâţia ani de independenţă, continuă să se bălăcească în această promiscuitate lingvistică. Proliferarea reţelelor de socializare, cu avantajele lor implicite, a generat şi o latură negativă a fenomenului: răspândirea limbajului agramat şi teamă mi-e că el se extinde, se generalizează. Cineva care îşi vorbeşte prost limba maternă are o gândire la fel de rudimentară. El nu poate gândi coerent, nu poate exprima anumite subtilităţi, nu-şi poate formula o problemă şi trage concluzii, e incapabil să comunice nişte sentimente profunde şi intime.

Când îl vezi pe cetăţeanul nostru că îi pui în faţă un microfon şi el săracul pierde şirul, nu mai ştie ce vrea să spună, încurcă acordurile, atunci îmi zic: Iată pentru asta nu-i pot ierta pe comunişti, regimul totalitar sovietic cu avatarurile lui de după 1991, că ne-au transformat într-o comunitate de infirmi mental. Republica Moldova a fost un laborator de spălare a creierelor, de dezumanizare, şi în continuare suntem o societate schiloadă din punct de vedere intelectual. Poate de aceea nu se vrea legiferarea limbii române în Republica Moldova, ca să fim ţinuţi într-o stare de subdezvoltare, iar impostorii şi agramaţii să fie şefi peste noi.

Ce a însemnat pentru tine experienţa Europei Libere?

Au fost nişte împrejurări interesante care m-au adus la radio. Sunt unul dintre veteranii, „ayatolahii“ basarabeni ai acestui post. Am început să colaborez cu ei prin ’97-’98, când s-a lansat emisiunea pentru Republica Moldova.

În ce a constat şcoala Europei Libere? În rigorile de redactare şi de exprimare pe care mi le-a pus în faţă. Eu cu firea mea aşa mai temperamentală, dornic să mă exprim, şi fiind locuit şi de un „demon“ justiţiar, vedeam nedreptatea, trebuia neapărat să reacţionez, să spun ce e rău. O tendinţă moralizatoare şi pedagogică, pe care probabil am moştenit-o ereditar, se făcea simţită în textele mele. Dar m-au mai temperat. Mi s-a spus: „Stai puţin, jurnalismul de tip occidental înseamnă un discurs imparţial, obiectiv pe cât posibil“. Aşa că pot să afirm că adevăratul jurnalism l-am făcut la Europa Liberă. Acolo am însuşit şcoala conciziei şi a exprimării esenţializate. Am învăţat că aceleaşi lucruri le poţi spune mai scurt, sacrificând poate anumite figuri de stil, anumite nuanţe. E şi asta o artă, să încapi într-un „pat al lui Procust“.

image

FOTO Cu istoricul şi eseistul polonez Adam Michnik, Neptun, 2006

Mă bucură însă ecourile şi susţinerea publicului, a unor personalităţi recunoscute, cum este, de pildă, domnul academician Vasile Anestiade, un vechi prieten al nostru, un reputat savant medic, un spirit luminat, un mare erudit care pledează pentru reformă şi înnoire, inclusiv la Academia de Ştiinţe a Moldovei, al cărei decan de vârstă este.

În ultimii doi ani, am asistat la luptele interne de la Uniunea Scriitorilor, care, bănuiesc, şi-au pus pecetea pe imaginea întregii bresle...

Nevoia unei schimbări era resimţită de majoritatea scriitorilor. În virtutea timpului care trece, a uzurii fizice şi spirituale, o înnoire trebuia să se producă. Cu toate aprecierile acordate domnului academician Mihai Cimpoi pentru calităţile sale de critic şi istoric literar, uniunea se pietrificase cumva, îşi pierduse din impactul său public, din aerul „mesianic“ pe care îl dobândise la începutul anilor ’90. Nu s-a putut adapta la noile condiţii, n-a ştiut să inventeze posibilităţi pentru ca literatura să-şi poată găsi nişte modalităţi de a exista şi de a se dezvolta, susţinută de Uniunea Scriitorilor. A fost şi managementul defectuos.

Adică o schimbare la Uniunea Scriitorilor era iminentă...

S-au adunat multe argumente în favoarea schimbării. Am avut norocul că Arcadie Suceveanu, fiind mulţi ani vicepreşedinte şi cunoscând problemele din interior, a avut curajul să candideze pentru postul de preşedinte al Uniunii Scriitorilor şi a fost ales la 29 octombrie 2010. Din păcate însă, domnul Cimpoi şi susţinătorii săi au intentat nişte procese, care nu s-au încheiat încă, deşi după doi ani Arcadie Suceveanu a fost confirmat ca preşedinte în cadrul unei noi Adunări Generale a USM, din 5 octombrie 2012, convocate tocmai pentru ca litigiile existente să fie rezolvate în cadrul Uniunii Scriitorilor. Însă „partea adversă“ a boicotat această Adunare Generală. Astfel încât ceea ce ar fi trebuit să fie o firească succesiune, o tranziţie colegială între vechea şi actuala conducere, legitimată prin votul membrilor USM, a degenerat într-un scandal public, şi asta după ce Ministerul Justiţiei a recunoscut valabilitatea alegerilor de la Uniunea Scriitorilor.

Breasla literară a ieşit din această poveste cu imaginea puternic şifonată. Aveam deja bălăcăreala clasei politice şi publicul voia să vadă mai ales în scriitori un reper de onorabilitate şi un standard de conduită. Şi când colo, scriitorii nu s-au dovedit mai breji.

Cum se poate reabilita instituţia scriitoricească?

Eu sper că actuala conducere va şti să evite greşelile „administraţiei Cimpoi“ şi să avem o uniune mai bună, mai pliată pe spiritul timpului, un sindicat de breaslă care să-şi apere şi susţină membrii, în condiţiile dure de azi. Şi totodată să aibă o relaţie onestă şi exigentă cu guvernanţii. Nu obţinând favoruri prin adularea unor politicieni, ci demonstrând că uniunea este un for naţional, un patrimoniu cultural al ţării noastre, faţă de care regimul politic trebuie să aibă respectul cuvenit.

Vorbim mult despre integrarea europeană. Cu ce ne integrăm, de fapt, dacă stai să analizezi lucrurile? Identitatea noastră o dau, în primul rând, oamenii de cultură, artiştii, cei care creează valori spirituale, pentru că ele definesc profilul unui popor într-o comunitate internaţională. Iar creaţia este o chestiune individuală. Nicio instituţie, oricât de eficientă ar fi, nu te poate face mai talentat decât eşti.

Spuneai la ultima adunare a uniunii că profesia de scriitor ar trebui să fie inclusă în nomenclatorul statului, ca să aveţi parte de o pensie decentă. Ce sacrificii trebuie să facă azi un scriitor pentru a-şi câştiga o bucată de pâine? Cum se descurcă?

Foarte greu. Despre mine pot să spun că trăiesc din scris, dar nu din scrisul literar, din păcate. Este o diferenţă importantă. Vorbeam mai devreme de jurnalism. E un băţ cu două capete. Dacă îţi doreşti mai mult decât să fii un bun jurnalist, dacă te-ai obişnuit să vii cu un discurs care creează lumi, nu numai situaţii concrete, atunci e frustrant. Stilul laconic pe care l-am învăţat la Europa Liberă devine un handicap atunci când vreau să mă întorc la proza artistică, unde trebuie să-ţi dai drumul, pur şi simplu să devii opusul jurnalistului, să dai dovadă de imaginaţie, de zbor.

image

FOTO Lansarea antologiei  „Arhipelag“, Viena, 2011

Într-o ţară ca România, unde piaţa este mai mare, iar intelectualii sunt mai bine conectaţi la Occident, ei au şanse să supravieţuiască şi din punctul acesta de vedere. Noi, însă, suntem flagrant limitaţi la capitolul opţiuni. Dacă nu ai un job mulţumitor, bine plătit şi care să-ţi lase timp pentru gândirea creatoare, atunci e un mare chin. Nedreptatea este dublă pentru că astăzi, aparent, avem posibilităţi de a ne exprima, de a publica, dar îţi lipseşte un anumit confort material şi psihologic derivat de aici care să-ţi ofere răgazul scrisului literar. Aici e problema cea mare şi fiecare o rezolvă cum ştie el. E nevoie de multă voinţă, de caracter, de disciplină, să nu laşi să treacă o zi fără a aşterne câteva rânduri pe hârtie, cum se zice.

Acum e un moment foarte bun pentru Republica Moldova din punct de vedere cultural. Mă refer la granturile occidentale ce ar putea veni şi pentru oamenii de creaţie, dacă orientarea pro-europeană nu va fi abandonată. Dar suntem abia la început de drum, iar reformele, inclusiv cele în domeniul culturii, sunt mai mult declarate decât înfăptuite.

Este un motiv în plus să ne integrăm în Uniunea Europeană...

Indiscutabil. Păi, unde să ne integrăm? În Siberia, în Kazahstan? Lasă că ne-au integrat ei cu vagoanele de marfă. Mulţumim, cunoaştem, mai bine nu. 

PROFIL

Vitalie Ciobanu este scriitor, publicist, redactor-şef al revistei „Contrafort“ , comentator la Radio Europa Liberă şi la ziarul „Adevărul“, preşedinte PEN Club Moldova.

A publicat volumele „Schimbarea din strajă“ (roman, 1991), „Frica de diferenţă“ (eseuri, cronici literare, 1999), „Valsul pe Eşafod“ (30 de pretexte literare şi un Jurnal la Praga, 2001), „Anatomia unui faliment geopolitic: Republica Moldova“ (eseuri, 2005), „Literatur Expres. Europa de la fereastra vagonului. Jurnal pe două voci“ (cu Vasile Gârneţ, 2007).

Prezent în antologia „Europaexpress. Ein literarisches Reisebuch“, a fost selectat pentru culegerea „Best European Fiction 2013“. Este coordonatorul volumului „Arhipelag“ – antologie de literatură din Basarabia în germană, engleză şi franceză, apărut sub egida PEN Clubului în 2010. Denumirea trimite, din motive istorice, la „Arhipelagul Gulag“ de Alexandr Soljeniţîn, dar exprimă şi o disipare a literaturii române.
 

Republica Moldova



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite