M-am întrebat ce ar fi fost în mintea mea, în inima mea, dacă şapte brute m-ar fi sechestrat, violat în grup ore în şir, dacă m-ar fi lovit, în timp ce i-aş fi implorat să se oprească. Ce-aş fi făcut să ştiu că n-am nicio scăpare? Ce-aş fi simţit c-am fost, pentru o zi, o blestemată de bucată de carne în mâinile unor indivizi care îşi botează distracţiile „să facem o poştă?”.

M-am întrebat şi-am căutat în mine groaza fetei, atunci când s-a trezit din leşin după leşin, udată cu alcool, violată în continuare ca după nişte scenarii scrise de o minte injectată cu nebunie, cu prostie, cu o cruzime imposibil de înţeles de un om făcut de Dumnezeu. M-am întrebat ce o fi fost cu ea, biata de ea, când, dezbrăcată în pielea goală pe un câmp, a fost silită să satisfacă cele mai sadice şi mizere pofte sexuale ale unor golani, lăsaţi pe lume fără niciun dram de conştiinţă.

M-am întrebat cum e să fii aruncat pe jos, pe undeva, aiurea, lăsat să te târăşti umplut de umilinţă, înnebunit de durere. Cu minte distrusă. Cu suflet ucis. Cu trup violat. M-am întrebat cum m-aş mai fi ridicat din toată durerea aceea. Cum aş fi scăpat de senzaţia mizerabilă a unor urme de mâini pe care nu le-aş fi vrut niciodată atinse de mine.

Cum aş fi scăpat de sentimentul acela îngrozitor al neputinţei în faţă unei crime care să îmi ucidă fiecare fărâmă de suflet, zi după zi, până la finalul unei vieţi pe care nu mi-aş mai fi dorit-o. Ce-aş fi făcut să scap de durerea unor palme nenorocite, simţite în timp ce aş fi leşinat. Ce-aş fi făcut să-mi tot răsune în minte vocea lor, a unor masculi scăpaţi parcă din temniţele iadului, care să-mi urle cum să le satisfac cele mai monstruase pofte carnale.

M-am întrebat ce-aş fi simţit când o adunătură întreagă de golani, de neamuri de golani, de prieteni de golani mi-ar fi tot repetat că eu sunt curvă. Că eu sunt cea de vină. Că eu i-am provocat. Că eu mi-aş fi dorit să mă ucid, o viaţă întreaga, tot înghiţind din otrava aceea a unei zile de noiembrie. Ce-aş fi simţit când ar fi vrut să-mi cumpere viaţa pe care nu m-au mai lăsat să o am.

M-am întrebat dacă m-ar fi ajutat să ştiu că nu am nicio vină. Dacă m-ar fi ajutat să văd cum mulţi, foarte mulţi oameni mi-ar fi fost alături.

Dacă mi-ar fi alinat măcar puţin din suferinţă milioanele de gânduri şi de cuvinte bune venite de la străini. Dacă m-ar fi ajutat să ştiu că ei îşi vor primi pedeapsa lor. Că viaţa mea, aşa cum este ea, va continua.

M-am întrebat de multe ori, în ultimele luni, dacă aş mai fi găsit puterea nu să respir. Dar să trăiesc. Să scap de umilinţă. Să îmi alung din toate nopţile coşmarul unei zile blestemate. Să pot iubi, poate, într-o zi. Să îmi doresc, ca orice om, să fac din viaţa mea o bucurie. Să vreau să-mi caut fericirea. Să vreau să o găsesc, tot într-o zi, în doi. Să îmi doresc să aduc în viaţă mea şi alte suflete, pe care să le cresc fără teama unei tragedii imposibil de uitat. Imposibil de iertat.

M-am întrebat ce-ar fi trebuit să i se mai întâmple fetei pentru ca cei şapte călăi ai ei să îşi primească pedepsele maxime.

M-am întrebat, dar n-am găsit, în ultimele luni, puterea să-mi răspund. Însă am tot sperat că, poate, cei care fac judecata în ţară aceasta se vor gândi măcar pentru o clipă cum e să fii în locul ei. În locul fetei. Cum e să-ţi pui, măcar pentru o secundă, întrebarea aceea năucitoare: dacă eu aş fi fost ea? Dacă copilul meu ar fi fost ea? Cum e să ai speranţa că măcar acei oameni, singurii care au în mâinile lor adevărul, şi conştiinţa, şi legile vor înţelege până la capăt o durere care nu se poate vindeca prin răzbunare. Dar se mai poate alina prin dreptate făcută până la capătul unor fapte îngrozitor de reale.

M-am întrebat toate astea şi azi, când cei şapte şi-au primit nişte pedepse uşor de suportat. Opt ani şi patru luni pentru cel care a pus la cale nu doar un viol, dar mai ales o crimă a unui suflet. Cinci ani şi opt luni pentru cei care au recunoscut fiecare secundă din orele unui desfrâu sexual de o violenţă cutremurătoare. M-am întrebat ce-ar fi trebuit să i se mai întâmple fetei pentru ca cei şapte călăi ai ei să îşi primească pedepsele maxime. Acei 12 ani pentru viol în grup, prevăzuţi de legile unei ţări în care violenţa nu mai înseamnă aproape nimic.

Ce ar fi trebuit să mai fie scris în acest scenariu halucinant pus la cale de violatorii din Vaslui, pentru ca un judecător să vrea să facă până la capăt dreptatea legală. Ce-ar fi trebuit să i se mai întâmple fetei pentru ca un magistrat din România noastră nu doar să pedepsească o fapta oribilă, dar şi să descurajeze orice minte schizoidă care îşi imaginează că pentru „un sex-surpriză” scapi în cinci ani. Ce a lipsit din nenorocirea de la Văleni, pe care judecătorul nu a considerat-o violul „total”?

M-am întrebat toate astea azi, în ziua în care mi-aş fi dorit ca un judecător să nu-şi poată imagina că un viol ca cel de la Văleni ar mai fi trebuit să aibă acel „ceva” care să îl facă până la capăt o crimă. O crimă de suflete.