Cum au luptat oltenii în secolul al XIX-lea contra armatelor ruso-turce. Contribuţia lor, esenţială pentru unirea Principatelor
0
În timpul Războiului din 1828-1829, pandurii au probat calităţi militare surprinzătoare, în special pentru inamici, arată cercetările istorice. Momentul este considerat crucial pentru evoluţia ulterioară spre Revoluţia de la 1848 şi unirea Principatelor Române.
Aportul important al unităţilor de voluntari români, pandurii (ţărani la origine) la învingerea armatei otomane în 1829 a avut drept rezultat imediat îmbunătăţirea statutului politic internaţional al Principatelor Române.
Obţinând, prin tratatul de pace de la Adrianopol, libertatea comerţului, prin desfiinţarea monopolului otoman, precum şi consolidarea autonomiei interne, populaţia principatelor a făcut un pas semnificativ spre câştigarea independenţei naţionale depline.
“Cele două decenii premergătoare Revoluţiei de la 1848 se caracterizează printr-o tendinţă generală de înnoiri social-economice şi politice. În afara opoziţiei unui grup restrâns de boieri conservatori, tradiţionala suzeranitate turcească, dar mai ales protectoratul ţarist, înăsprit o dată cu aplicarea Regulamentului Organic, constituiau factorii principali care frânau dezvoltarea societăţii româneşti”, spune Ileana Petrescu într-un material publicat în revista “Mehedinţi – Istorie şi Cultură” (1980).
Revoluţia de la 1848 avea să declanşeze potenţialul combativ al poporului. După aprecierea lui Radu Rosetti, conducătorii paşoptişti “au făcut să răsune pentru întâia oară cuvintele de mântuire, care au deşteptat în el nădejdea de mai bine, i-au vorbit de drepturi, de demnitate omenească, de iubire de ţară şi de neam. Fără mişcarea lor, poporul român n-ar fi înviat la viaţă nouă”.
Satele Olteniei au sprijinit revoluţia
Ţărănimea clăcaşă din satele oltene a sprijinit din primul moment revoluţia a cărei Proclamaţie răspundea aspiraţiilor întregului popor pentru dezvoltarea economică, politică şi socială, pentru unire şi independenţă naţională (“Anul revoluţionar 1848 în Oltenia” – Ileana Petrescu şi Vladimir Osiac).
Ziarul paşoptist craiovean “Naţionalul” a adoptat, în această perioadă, o atitudine intransigentă faţă de o eventuală trecere de partea armatelor intervenţioniste a reacţionarilor locali şi a străinilor aflaţi în oraş, pe care-i îndemna “să nu răspundă cu rău la binele pe care li l-a făcut ţara”.
În lucrarea “Anul 1848 în Principatele Române, Acte şi documente” – Bucureşti (1902-1910) se arată că o mare forţă de atracţie au exercitat ideile revoluţiei în rândul ţăranilor concentraţi în jurul lui Gheorghe Magheru, în tabăra de Râureni. La 14 septembrie, Gheorghe Magheru lansa o proclamaţie către popor: “Aideţi dar, fraţii mei români! Alergaţi cu orice arme veţi avea, securi, lănci, coase, puşti... alergaţi sub steagul libertăţii şi aideţi cu toţii să ne luptăm şi să păstrăm sfintele drepturi ce păgânii vor să ni le hrăpească!”. În zilele de 15 şi 16 septembrie, el a cerut administratorilor din cele cinci judeţe ale Olteniei să nu se supună guvernului regulamentar, iar sultanului Soliman-paşa îi pretindea să respecte autonomia ţării.
30.000 de oameni în tabăra de la Râureni
Aflând despre iminenta cotropire a patriei, mii de ţărani din toate părţile Olteniei au alergat în tabăra militară de la Râureni, hotărâţi să apere libertatea şi pământul ţării. Dimitrie Berindei, în lucrarea sa “Studii”, spunea că la 26 septembrie numărul lor ajunsese la 30.000 de oameni.
“În faţa presiunilor exercitate asupra sa de Căimăcămie, de apropierea puternicelor efective armate contrarevoluţionare ţariste şi otomane, de Grant, agentul consulului englez, Colquhoun, şi de scrisoarea lui Heliade şi Tell, aflaţi la Sibiu, Gh. Magheru nu a cutezat să-şi asume singur răspunderea unei ciocniri armate cu ostaşii străini. Hotărârea dizolvării taberei, la 28 septembrie, a luat-o după consfătuirea cu căpeteniile ostăşeşti”, precizează Mihail Regleanu în “Documente privind anul revoluţionar 1848 în Ţara Românească”.
Odată cu dizolvarea taberei de la Râureni, la 28 septembrie 1848, este pierdut prilejul unei rezistenţe militare organizate în faţa ocupării din nou a ţării de către ruşi şi turci. În Oltenia însă masele ţărăneşti vor continua aproape încă un an să apere revoluţia. Ţăranii nu acceptau actele noilor autorităţi şi nici ale armatelor intervenţioniste, cărora li se opuneau, păstrând chiar credinţa că guvernul revoluţionar înlăturat va relua puterea.
„Dubla ocupaţie străină ruso-turcă a transformat Oltenia, în toamna anului 1853, în teatrul unor puternice frământări social-politice, provincia constituind o zonă de contact a oştirilor celor două mari imperii. Frământările şi mişcările social-politice culminează cu răscoala din toamna anului 1853. Câteva comunicări din perioada respectivă, aparţinând consulului francez la Bucureşti ne confirmă această convingere”, mai spune Ileana Petrescu.
Consulul francez considera că „ţăranii (n.r. - mehedinţeni) s-au revoltat şi s-au opus faţă de corvezile de transport pe care ruşii le pretindeau de la ei”.
Revolta de la Craiova
În legătură cu agravarea situaţiei politice din ţară, Gh. Magheru s-a adresat în repetate rânduri ministrului de externe turc, Reşid-paşa, semnalându-i „toate pericolele care ameninţă independenţa Principatelor Danubiene, „consecinţele dezastruoase” ale Convenţiei dintre turci şi austrieci. El îi scria lui Reşid-paşa că armata de ocupaţie austriacă nu tratează pe români ca prieteni, ci ca „pe o ţară duşmană răzvrătită, pe care se însărcinează s-a pedepsească”. Ocupaţia austriacă în Oltenia a supus populaţia la un regim deosebit de aspru: oameni jefuiţi, bătuţi, chiar ucişi, ţărănimea ruinată din cauza succesivelor obligaţii de aprovizionare şi a corvezilor pretinse de ruşi, turci şi austrieci.
În lunile februarie – martie 1855 a avut loc la Craiova o puternică revoltă, socotită drept apogeu al conflictelor ce au avut loc între români şi trupele austriece între 1854-1856. „Conflictul, mult mai profund, constituie o ripostă energică a maselor populare craiovene la încercările Austriei de a escamota dorinţa fierbinte de unire a poporului român, replica lor revenind chiar cu câteva zile înainte de a începe Conferinţa preliminară de pace de la Viena (12 martie 1855), care urma să ia în discuţie pentru prima dată şi problema Unirii Principatelor Unite”, arată Ileana Petrescu.
Desfăşurată pe acest fond de permanenţă efervescenţă revoluţionară, lupta pentru unire a fost înţeleasă de populaţia Olteniei ca o continuare a revoluţiilor de la 1821 şi 1848.
Citeşte şi:
Se încarcă comentariile...
