Femei, pe baricadele Revoluţiei din 1989: „Primul meu sacrificiu pentru libertate a fost că mi-au tăiat tocurile de la cizme. Cică îi alertau pe terorişti“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Revoluţionari în Decembrie 1989 FOTO Arhiva Adevărul
Revoluţionari în Decembrie 1989 FOTO Arhiva Adevărul

Povestea este spusă de Mariana Anghel, una dintre cele doar două femei din Galaţi care au ajuns la Bucureşti, cu celebrul detaşament „Dunărea”, pentru a apăra de terorişti obiectivele importante.

Deşi Revoluţia din Decembrie 1989 a scos la lumină în măsură covârşitoare personaje masculine, pe baricade s-au aflat şi destul de multe femei. Unele au ajuns în Capitală de la sute de kilometri distanţă şi, deşi au fost deseori dojenite pe motiv că locul lor nu ar fi acolo, s-au încăpăţânat să fie alături de cei care apărau libertatea fragilă a românilor.

Mariana Anghel, din Galaţi, este una dintre cele doar două femei care, în Decembrie 1989, au ajuns la Bucureşti alături de Detaşamentul Dunărea, care era compus din peste 300 de gălăţeni. Povestea ei, simplă în esenţă, este relevantă însă pentru a completa o piesă din complicatatul puzzle revoluţionar din perioada 22-28 decembrie 1989.

„Revoluţia nu-i pentru femei!”

În ziua de 22 decembrie 1989, când a aflat că Ceauşescu fugise cu elicopterul de pe acoperişul CC-ului, Mariana Anghel muncea şi trăia la Galaţi. A ieşit în stradă şi s-a alăturat mulţimii care manifesta zgomotos.

„În clădirea unde ştiu că era UTC-ul erau foarte mulţi tineri, aşa că m-am dus şi eu acolo şi am spus că vreau să dau o mană de ajutor. Un tip mic de statură despre care am aflat mai târziu că îl cheamă Ciprian Conciu, m-a dus la un grup de alte fete, dintre care îmi amintesc de Frăţilă Angelica şi Grigorescu Mariana”, a povestit Mariana Anghel despre evenimentele din 1989 pentru Cezar Rogoz, autorul volumului „Poveştile teroriştilor”, primul pe această temă apărut în România.

Din păcate, încă de la bun început, fetele n-au fost luate chiar în serios, nu puţini fiind cei care, mai în glumă, mai în serios, le-au spus că revoluţia nu-i pentru femei.

„Treaba noastră era să scriem la maşină, să pregătim mâncare, să facem curăţenie. Între timp, mai trăgeam cu ochiul la televizor şi vedeam cum la Bucureşti sunt împuşcaţi oamenii în Piaţa Palatului. Îmi venea să iau o puşcă şi să-i omor pe toţi teroriştii care trăgeau în oamenii de acolo. Nu eram mulţumită de ceea ce făceam acolo la Frontul Tineretului, simţeam că pot şi trebuie să fac mai mult”, a povestit Mariana.

Mariana Anghel din Galaţi FOTO Cezar Rogoz

Mariana Anghel din Galaţi FOTO Cezar Rogoz

Pe data de 23 decembrie, două dintre femeile care făceau deja parte din Frontul Tineretului de la Galaţi – Mariana Anghel şi Angelica Frăţilă – au decis că este cazul să treacă la fapte şi să meargă la Bucureşti împreună cu Detaşamentul „Dunărea”. Evident, în prima fază au fost refuzate categoric, pe motiv că nu au pregătire militară.

„Îmi venea să plâng de ciudă. Şi ce dacă nu eram bărbat şi nu aveam armata făcută? Ce, eu nu puteam să îmi apăr ţara?  Am insistat împreună cu Angela pe lângă el (N.R.: organizatorul era Eugen Stoleru), cam încă o oră. Până la urmă, plictisit sau înduioşat de lacrimile şi insistenţele noastre, a acceptat să ne înscrie şi pe noi pe listă. După ce a terminat lista, ne-a povestit repede ce văzuse şi făcuse la Bucureşti cu o zi înainte”, a rememorat gălăţeanca.

Tocurile cui, interzise la Revoluţie

În trenul către Bucureşti, cei 300 de voluntari au fost organizaţi pe grupe, însă cele două fete au fost lăsate separat. Doar li se spusese deja că, la o adică, Revoluţia nu-i pentru femei...

Când au ajuns la Bucureşti era întuneric, iar când au coborât pe peron, au auzit primele focuri de armă ale libertăţii: o rafală de mitralieră. S-au ascuns sub tren şi au stat acolo până au încetat împuşcăturile.

„Eugen (N.R.: Stoleru) a strigat la noi să ne ridicăm şi să pornim mai departe, dar, după câţiva paşi, a strigat să ne oprim, a venit la mine şi mi-a zis să mă descalţ. Eram foarte mandră de cizmele care le aveam, din piele adevărată, şi cu tocuri cui metalice. Am văzut că scoate un patent şi mi-a rupt tocurile pe rând”, îşi aminteşte Mariana.

„Îmi venea să-l strâng de gât. Dădusem unor polonezi 900 de lei pe ele. Aproape jumătate din salariul meu.  Mi-a spus că tocurile făceau mult zgomot şi eram în pericol. Mi-a mai zis să mă gandesc că ăsta este primul meu sacrificiu pentru ţară. Deşi voiam să plâng de ciudă m-am consolat cu gândul că, după victorie, o să pot să îmi iau altele”, a mai povestit gălăţeanca.

Şi-au continuat drumul pe nişte străzi întunecate până au ajuns la hotelul Bucureşti. Aici, Stoleriu a plecat pentru câteva minute, iar când s-a întors era însoţit de un domn civil şi de doi soldaţi. Civilul se numea Muscalu Gheorghe şi părea să aibă un rol important în organizare. El a fost cel ca i-a repartizat pe gălăţeni la diferite obiective: Muzeul Colecţiilor, Muzeul Muzicii, etc.

„Pe noi, fetele, ne-au trimis, împreună cu cei doi soldaţi, la Muzeul de Artă. Pe drum soldaţii ne-au spus: „Când vă zic să fugiţi, nu vă mai uitaţi în urmă!”. Au dat startul să fugim către muzeu şi atunci cineva a strigat: „Stai că trag!” . Am înlemnit! Îmi ziceam în gând „Tatăl nostru” în momentul în care i-am auzit pe soldaţii care ne luaseră în grijă: „Lăsaţi-le, că sunt fetele de la Galaţi”. Atunci ne-am liniştit”, şi-a amintit Mariana Anghel.

Nici aici n-au scăpat de critici legate de rolul femeii în Revoluţie. „A venit un plutonier care ne-a adus înăuntru şi ne-a certat că de ce nu stăm acasă şi umblăm aiurea pe vremurile acelea. Angela a început să plângă de ciudă şi a zis: „Adică ce, eu dacă sunt femeie, nu am voie să îmi apăr ţara?” Plutonierul a rămas puţin pe gânduri şi ne-a dus la nişte soldaţi care aveau o mitralieră şi păzeau. Ne-a spus că vom face de pază acolo împreună cu soldaţii care aveau postul în primire”, a mai povestit gălăţeanca.

Ea şi-a mai amintit că Eugen Stoleriu (devenit ulterior liderul unei organizaţii de revoluţionari) a fost implicat cel mai mult în mod direct în evenimente, alergând de la un obiectiv la altul şi interesându-se de soarta celor care veniseră de la Galaţi. Omul de legătură cu liderii Revoluţiei a rămas, pe toată durata misiunii din Capitală a Detaşamentului „Dunărea”, Gheorghe Muscalu.

„La un moment dat s-au creat filtre şi am aflat că au identificat o serie de cadre ale Securităţii care erau îmbrăcaţi civil şi care nu ştiau unde să se ducă. Nu ştiu exact ce s-a întamplat cu aceşti oameni. În timpul orelor de pază se trăgea în apropierea noastră din diferite locuri, dar nu au fost victime. Am făcut de pază până pe data de 28 decembrie 1989, când Detaşamentul Dunărea a plecat spre casă”, a mai povestit Mariana Anghel.

Vă mai recomandăm şi:

Manipulările Revoluţiei. Soldatul care l-a arestat pe Ilie Ceauşescu: „Ne-au spus că ţara noastră e invadată de unguri!”

Manipulările Revoluţiei din 1989.  Legenda asalturilor teroriste cu „elicoptere negre” asupra marilor oraşe

Amintiri din Epoca de Aur. Cum „se servea“ cu fete Nicu Ceauşescu la Forum, în Costineşti: „Înţepeneau de frică“

Galaţi



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite