Cum a reuşit o copilă de 7 ani, din Cluj, să cucerească lumea cu un pian moştenit de la bunica-artistă: „Când eram mică, numai Bach ştiam să zic“
0
La doar 7 ani, Ana Luminiţa Cipriana Pop are un palmares impresionant: 9 premii la concursuri naţionale, aproape toate de I. Fetiţa a câştigat, recent, primul premiu I la o competiţie internaţională, găzduită în casa memorială a marelui Verdi de la Milano.
În curtea Şcolii Elf, din Cluj, pe-o zăpuşeală ce încălzise până şi băncuţele de piatră, nu doar oamenii, s-au adunat trei generaţii: Ana Luminiţa Cipriana Pop, o fetiţă cu ochi negri ca tăciunele, Mara, mama, Ciprian, tatăl, Luminiţa Pop, bunica, şi Cipriana Gavrişiu, conferenţiar universitar şi profesoara de pian a Anei. Cu toţii sunt în al nouălea cer pentru că Ana luase primul ei premiu I la un concurs internaţional de pian desfăşurat în casa memorială a marelui Verdi. Micul elf cu ochi negri şi păr ca abanosul strălucea de bucurie.
Pe toţi îi leagă muzica şi pasiunea nemărginită pentru magia sunetelor. Legătura de familie şi între generaţii e dublată de limbajul aceleiaşi pasiuni: plăcerea de a da viaţă sunetelor muzicii. De aceea, legătura profesor-elev s-a transformat în timp într-una mai puternică, de familie sufletească.
De la stânga la dreapta: Mara şi Ciprian Pop, părinţii Anei. De partea cealaltă a mesei: bunica Luminiţa Pop, profesoara Cipriana Gavrişiu şi Ana FOTO: Florina Pop
Mobilă de bucătărie sau pian?
Totul a început cu un pian, acum un ”bătrân venerabil” de aproape 70 de ani, şi câteva lecţii. În 1958, bunica micului elf, Luminiţa Pop, avea 6 ani, iar bunica ei s-a gândit să o scutească de o cheltuială când va ajunge mare şi îşi va întemeia o familie. S-a gândit să-i cumpere o mobilă de bucătărie. Însă avea doar 6 ani şi până să aibă familia ei mai aveau să treacă ceva ani. ”Nu-i face mobilă de bucătărie! Cine ştii ce modă va fi atunci, mai bine cumpără-i un pian! Aşa i-a zis tatăl meu, procuror de meserie, bunicii mele”, povesteşte Luminiţa Pop (63 de ani), bunica Anei. Şi surorile ei au studiat muzica.
Cu pianul primit şi acele lecţii începe o frumoasă poveste de familie.
Bunica, mama şi actuala profesoară a nepoatei au învăţat să transforme pianul într-o bucurie cotidiană nelipsită la clasa dascăliţei Ninuca Oşanu Pop, fost rector al Academiei de Muzică ”Gheorghe Dima” din Cluj. Însă cea care a învăţat-o pe Luminiţa Pop să iubească pianul a fost Maria Jidav, o personalitate a pedagogiei muzicale clujene, profesoară în clasele I-VIII.
Cele două familii s-au apropiat şi mai mult când Maria Jidav şi fiica ei, Cipriana Gavrişiu, le-au năşit (botezat) pe Mara, mama Anei, şi pe Ana. ”E o legătură de ani de zile”, povesteşte Mara Pop (33 de ani), cu aceeaşi ochi negri, strălucitori, ca ai fiicei sale.
”Mama e profesoară de pian, tata-i compozitor, bunica-i profesoară de pian (n.r. acum în pensie), Cipriana e profesoară de pian. Toţi profesori de pian şi compozitori. Iar eu vreau să mă fac compozitoare şi pianistă”, zice fetiţa.
Micuţa Ana, la concursul ”Viva la Musica” din Zalău FOTO: arhivă personală
”Cântatul la pian e ca şi spălatul pe dinţi”
Într-o astfel de casă, plină de muzică, a crescut ea. ”Când eram mică numai Bach ştiam să zic”, spune fetiţa de doar 7 ani. ”Aveam lecţii cu elevii şi cânta şi ea la pian. Şi tot ce cânta era Bach. Era un cuvânt uşor de spus. Ana punea digitaţii (n.r. alternanţa degetelor pe clape) şi mergea până la 8, deşi sunt doar 5 degete la o mână”, povesteşte mama.
Mara a văzut că fiica ei avea aptitudini. ”A fost ceva normal, poate şi din cauză că la noi în familie e normal să cânţi la pian. Ca şi mâncatul, spălatul pe dinţi. Nicio zi fără pian. Şi în familia mea şi în cea a mamei e normal”, adaugă Mara.
Şi-a dat fiica şi la balet ca să-şi dezvolte şi mai mult simţul estetic, să aibă o statură corectă, să devină o domnişoară graţioasă. Din toamnă va intra la clasa I la Şcoala Elf din Cluj, unde a făcut clasa pregătitoare, şi va continua studiul pianului.
Succesul ”catastrofal” din casa lui Verdi
Văzând cum elevii mamei sale merg la concursuri şi câştigă premii, Ana vroia să facă la fel. Îşi întreba mama de ce nu o trimite şi pe ea, iar răspunsul era acelaşi: ”să mai creşti”. De la 6 ani i-a fost îndeplinită dorinţa. A mers la concursuri naţionale ca „Sigismund Toduţă” în Bistriţa (în 2014 şi 2015), la competiţii de interpretare instrumentală şi arte vizuale în Sighetu Marmaţiei (în 2014 şi 2015), la concursul ”Viva la Musica” Zalău (2014), Festivalul „J.S. Bach” din Cluj-Napoca (2015), Festivalul Pro Piano (2014 şi 2015). La aproape toate a obţinut primul loc.
Cum a fost la Milano? ”Bine. Am cântat. Am umblat foarte mult (n.r. prin oraş)”, zice ea. Întrebată dacă se aştepta să câştige un premiu la ”Piano talents”, concurs organizat în casa memorială a lui Verdi, la Milano, ea a zis că nu deoarece a greşit o notă.
”Nu m-am aşteptat la nimic, nici la locul I. Mă aşteptam să iau menţiune (n.r. ultimul premiu care se acordă). Am zis că totul a fost un dezastru. Acolo, într-o părticică, era o octavă şi am greşit o notă cu mâna stânga. Şi m-am dus mai departe cu regula de aur pe care mi-o tot zice mama: să merg înainte orice s-ar întâmpla”, povesteşte Ana.
Pentru acest concurs a avut un program special. Cu două săptămâni înainte de competiţie se pregătea cam 4 ore pe zi. Profesoara ei, Cipriana, i-a făcut un mic ”regim” şi i-a zis să fie curajoasă. ”Ne trezeam, studiam, ne duceam în parc, iar studiam, dormeam, iar studiam. Vreo 4 ore maxim”, explică mama.
Ştie că fiica ei, la cei 7 anişori e perfecţionistă. Poate mai mult decât ar trebui. Când a coborât de pe scena concursului din Milano, Ana i-a spus că a cântat ”catastrofal”. ”După această dezamăgire a zis să nu o mai duc niciodată la Milano. I-am zis că venim în fiecare an până când e mulţumită şi îi trece”, adaugă mama. După ce s-au anunţat rezultatele, micul elf a trecut de la agonie la extaz.
De partea cealaltă a mesei de piatră din curtea Şcolii Elf, Cipriana Gavrişiu (55 de ani), crede că şi gala, unde cântă câştigătorii, e o presiune uriaşă pentru concurenţi deoarece trebuie să cânte la fel de bine. ”E greu să treci prin aşa ceva, iar în gală să cânţi foarte bine. Iar asta in interval de 3 ore. Înseamnă şi putere de concentrare”, afirmă Cipriana. Ea crede că mica ei elevă a arătat la Milano că ştie cum să cânte şi cum să prezinte anumite structuri de gândire, pianistic vorbind. A arătat că are potenţial şi că merită.
”Pianul, care la noi se transmite din generaţie în generaţie, e ca şi ora de Română, de Matematică, e o temă care trebuia făcută ca orice alt temă. Mie, ca orice copil, îmi plăcea foarte mult să cânt, dar nu să studiez, însă până să cânt trebuia să studiez. Eram în clasa a IV-a când i-am zis mamei că o să-mi fac tema la pian, dar ea să înţeleagă bine că eu profesoară de pian nu o să fiu niciodată”, povesteşte Mara. Şi, mai târziu, şi-a dat seama că acel instrument e o parte din ea şi că nu ar suporta să nu cânte la pian.
În braţele profesoarei FOTO: Florina Pop
Importanţa unei materii considerate uşoară
Părinţii Anei cred în rolul modelator al muzicii şi mai cred că ar trebui să se facă educaţie muzicală la instrument în şcoala generală. ”Educaţia muzicală este extrem de importantă. Dacă în şcoala generală s-ar face educaţie muzicală cu un instrument, pe toate palierele educaţionale şcolii s-ar vedea o creştere. În mod ştiinţific se poate demonstra asta. Muzica instrumentală dezvoltă creierul. În 10 ani ar creşte foarte mult calitatea învăţământului dacă s-ar introduce aşa ceva”, este de părere tatăl, Ciprian Pop (38 de ani), lector universitar la Academia de Muzică ”Gheorghe Dima” din Cluj.
O părere asemănătoare are şi bunica. Ea consideră că muzica e importantă pentru dezvoltarea copilului, chiar dacă nu o studiază ca să facă performanţă. ”De-a lungul celor 42 de ani la pian am avut elevi ce au făcut muzică de plăcere, alţii care au terminat medicina, arhitectura. Şi faptul că ascultă muzică i-a ajutat să se dezvolte astfel”, susţine Luminica Pop, bunica.
Profesoara este adepta ideii ”a se juca inutil înseamnă a nu se dezvolta”. În opinia ei, copiii sunt ca nişte bureţi şi e păcat să nu le dai o direcţie de mici.
”Există şi copilărie, este suficient timp. Foarte mulţi dintre părinţi zic: lasă-l să se joace, să-şi trăiască copilăria, dar cred că aici e vorba de părinţii comozi”, spune tatăl.
Ce face Ana când nu cântă la pian? Se plimbă prin parc, se întâlneşte cu prietenele ei. ”Îmi place şi să ascult rock când mama nu e în maşină sau acasă”, spune Ana uitându-se la mama care zâmbeşte cu gândul la minunea cu ochi negri care-i face zilnic viaţa mai frumoasă.
Mai puteţi citi:
Se încarcă comentariile...
